Grâul este însoțit de sacralitate pe drumul dintre brazdă și sitele morii. Iar pâinea trebuie prețuită și pentru că are în ea un strop din sufletul celor care au îngrijit grâul, au făcut făina și au frământat aluatul ”până când a asudat grinda”. Ne întoarcem un pic în timp, cam cu o jumătate de veac în urmă, și refacem drumul grâului pornit în zilele de după Sfântul Andrei spre moară. Până când aromele pâinii proaspăt scoasă din cuptor în preajma Crăciunului impregna aerul de sărbătoare din tot satul.

Dusul grâului la moară era un eveniment, o zi de sărbătoare

Cu o jumătate de veac în urmă, în zilele de după Sf. Andrei, țăranul român viețuitor la Nord – Vestul inimii, își pregătea de cu seară sania sau căruța, după cum era vremea, așezând unul peste altul sacii cu grâu. Se pregătea să ducă grâul pentru făină la măcinat, la moara cu site. Asta după ce a așezat în pământ sămânța dătătoare rod a anului ce va veni. Unii puneau câte doi, alții trei sau mai mulți saci, după cât au treierat în acel an. Sacii erau făcuți din pânză de casă, lungi cam de un metru și jumătate, poate mai bine. La moara cu site se adunau o mulțime de oameni veniți de prin din satele dimprejur, răsfirate printre dealuri și văi. Dusul grâului la moară era un eveniment, o zi de sărbătoare. Era momentul în care grâul va deveni făină nulașă, cea mai bună pentru frământatul cozonacilor, al pâinii și cocilor de Crăciun ce vor fi împărțiți la colindători.

Grâul – respectat încă de la așezarea seminței pe brazdă

Pentru țăranul român trăitor în acele vremuri grâul era sacru. Era respectat încă de la așezarea seminței pe brazdă (operațiune care se încheia cu o rugăciune) și până la culegerea ultimei firimituri de pâine de pe masă, spre a nu se prădui nimic. Grâul era prezent în viața oamenilor de la naștere până la moarte, îl găseai și pe masa ursitoarelor și a mirilor, dar și în cosciugul celui trecut în lumea drepților spre a-i fi de merinde în lungu-i drum ce-l avea de făcut. Nu numai grâului i se purta un respect deosebit, ci și pâinii: ”pâinea noastră cea de toate zilele…” Aruncarea pe jos a unei bucăți de pâine era un sacrilegiu, un păcat ce nu rămânea nepedepsit, mai ales în cazul pruncilor care trebuiau educați cu temeinicie în acest sens.

Pâinea de grâu era mai mult pâine de sărbătoare…

Pe mesele țăranilor pâinea de grâu se găsea mai mult de sărbători, în rest fiecare casă își avea pâinea de mălai făcută cu cheagul de la mielul sacrificat de Paște. O astfel de pâine era folosită la toate mesele, de dimineață până seara, din primăvară până-n iarnă. Datorită felului în care era făcută, ținea și câte două săptămâni de vară sau toamnă, fără să se strice. Este lesne de înțeles că, de la Paște până la Crăciun, curgea ceva vreme în care truditorii gliei nu se prea întâlneau cu pâinea de grâu. În unele gospodării mai înstărite și cu gospodine chibzuite se mai făcea și peste vară câte un cuptor de pâine din făină de grâu.

Bucuria revederii în curtea morii

La moară, ”ca la moară”, în ordinea venirii, toată lumea se așeza: o căruță sau o sanie în spatele celei venite mai dinainte. Nimeni nu se gândea să se bage în fața celuilalt. Întâi de toate gospodarul îi saluta pe cei veniți mai devreme. Apoi așeza cu grijă brațul de fân sau de otavă în fața animalelor, după care o lua agale către moară. În fața morii se aduna întregul norod ca să vadă cât îi de sorgoș (aglomerat), care după cine urmează, cam pe când îi vine rândul. Toți erau veseli și bucuroși că s-au întâlnit după o lungă vreme, poate câteva luni, poate un an sau doi, depinde care de pe unde venea. La așa mare eveniment nu lipseau femeile. Ele cu ale lor, bărbații cu ale lor. Fiecare aveau atâtea lucruri să-și spună!

Pe chipurile țăranilor se citea fericire planetară!

Pe măsură ce unii scoteau sacii cu făina nulașă și roșie și cu tărâțe și îi așezau în mijloacele de transport, fericiți că au isprăvit treaba, o porneau înapoi pe drumul către casă, iar în locul lor spre moară înaintau ceilalți. Când se apropiau de moară, îndată veneau câte patru cinci bărbați să ajute la căratul sacilor cu grâu înăuntru. Prindeau câte doi de un sac după care îi aranjau sub ochii ageri ai morarului pe cântar pentru a se calcula și reține uiumul. Se dezlegau toți sacii la gură și, cu mișcări bine exersate, morarul spunea din care sac să golească atâtea kilograme într-o ladă mare de lemn ce se afla în apropiere. Ce rămânea după vămuire era dus în pod, pe niște scări de lemn care scârțâiau din toate încheieturile. Ajutorul morarului stătea acolo sus, având ca sarcină de bază alimentarea coșului morii. Jos, erau trei jgheaburi pe care curgeau făina și tărâțele. Moara nu se oprea numai când sărea de pe roată vreo curea de transmisie. Foarte atente, gospodinele îi dădeau morarului doi sau mai mulți saci, anume pregătiți pentru făină, făcuți dintr-o altfel de pânzătură mai fină, cu un model brodat pe la gură. De sus, de-a acolo de unde se punea grâul, sacii goliți erau aruncați jos spre a fi folosiți la colectarea tărâțelor. Morarul era mare meșter, știa să stabilească exact momentul în care cel de dinainte trebuia să scoată sacii de la jgheaburi, lăsând locul celui care urma la rând. Între timp făina se aduna în jgheab, fiind oprită de o scândură așezată de-a curmezișul. Odată sacul legat la jgheab și scândura ridicată, făina cădea în saci. Dacă priveai fețele țăranilor dar și ale femeilor, puteai citi întreaga fericire planetară!

Mirosul de pâine coaptă în cuptorul cu vatră nu se uită niciodată

Făina rămânea în acei saci până în săptămâna de dinaintea Crăciunului. Atunci era măsurată cu uăticăul (un vas din lemn cam de 2,5-3 kg) și așezată, cu mare băgare de seamă, în covata de lemn anume făcută pentru frământat aluatul de pâine și coci. Alte măsuri erau puse într-o covată mai mică, tot din lemn, pentru cozonaci, dar și în una și mai mică pentru dosuri (prăjituri din foi). Aluatul era frământat de gospodină ”până asuda grinda”, așezând în el mult suflet. În cele din urmă aluatul ajungea în tepși (tăvi) sau direct pe vatra cuptorului de dinainte încins cu jeratic. Se trăgea jăratecul în fața ușii, apoi ușa era bine închisă. Când venea momentul acela magic și ușa de la cuptor era dată de-o parte, de-acolo ieșea un miros amețitor de pâine coaptă, că-l simțeai de departe. Numai pruncilor li se dădea câte un colț de pâine aburindă, ceilalți țineau cu strășnicie postul. Gustul de pâine coaptă, proaspăt scoasă din cuptor, rămâne impregnat toată viața!

Fiecare copil și-ar fi dorit ca toate zilele să fie ca acelea în care se încingea cuptorul pentru a se coace pâinea…

dr Vasile BÎRLE

CITEȘTE ȘI:
Asta-i vremea Verjelului!
Miros de otavă în luna lui gustar | galerie foto
Parfum de toamnă în ecoul timpului sau despre cum uităm să trăim, căutând mereu răspunsuri

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.