Nevoia de socializare este ancestrală. Pentru a face față provocărilor, omul s-a așezat sub scutul comunității numită: gintă, trib, ținut, cetate, oraș, țară și – mai nou – comunitate de țări de unde și-a tras seva evoluției, de la homo sapiens până la homo roboticus. Cheia devenirii umane este socializarea. Dar oare cum mai socializează oamenii în zilele noastre?

Homo sapiens a devenit… roboticus!

Titulatura de homo sapiens este atribuită ființei aflată pe cea mai înaltă poziție a scării viețuitoarelor. Cercetarea științifică ne spune că numai homo sapiens a evoluat în călătoria sa pe râul istoriei sub acțiunea combinată a socializării, inteligenței și conștiinței. Mai multe ființe (între care și albinele sau furnicile) socializează, dar o fac din instinct. Omul – ”sfâșiat de conflicte”, precum îl definea Edward O. Wilson în lucrarea sa ”Sensul existenței umane” – este singura ființă care a reușit să pună de acord libertatea individuală cu socializarea în scopul construirii unei societăți avansate, bazată pe conduita morală. În lunga-i călătorie, homo sapiens a devenit roboticus!

Din ce e plămădită morala socială?

Calitatea unei societăți umane este rezultatul comportamentelor individuale, manifestate conștient și deliberat, ca rod al educației sociale. Toți cei născuți după primii oameni care au populat pământul au intrat într-un mediu social organizat, încă din primele zile ale existenței lor, în familie. Aici copilul deprinde ceea ce este corect sau greșit, discerne între bine și rău, observă și simte diferența dintre dreptate și nedreptate, învăță responsabilitatea, află ce este permis sau nu în raport de regulile sociale, va fi lăudat sau criticat pentru faptele sale etc. O morală socială bună mai presupune și cunoașterea unor sentimente cum ar fi: vinovăția, rușinea, mila, indignarea, resentimentul, empatia, compasiunea, respectul și altele de acest gen. Toate aceste ingrediente vor pigmenta caracterul și conduita individului, de la care vor fi transferate în comportamentul social, alcătuind morala socială. Așa că, din etica individuală – capacitatea omului de a înțelege, discerne și conștientiza valorile sociale -, se naște morala socială.

Comunicare directă vs ”social media”

Oamenii socializează în multe locuri și felurile forme: în jurul focului ce ardea la gura peșterii, în colibe sau bordeie, în corturi sau case de lux, în familii sau în școli, în biserici sau temple, pe stradă sau în magazine, în talk skow-uri sau pe chat-uri, direct sau on line, audio sau video ș.a.m.d. Oricum s-ar realiza acest proces, el are ca scop integrarea socială tradusă prin formarea sau dezvoltarea relațiilor umane. Formele de comunicare au evoluat în timp și spațiu. Aceia care sunt mai de demult, tributari unei comunicări directe, vor înfiera comunicarea modernă, cu patos și ardoare, zicând că nu sunt bune pentru că degenerează societatea, îi îndepărtează pe oameni unii de alții, relațiile umane nu se așează pe valori reale, adică nimic din ce-a fost nu mai este actual. Se prea poate ca opiniile lor să fie adevărate, din perspectiva lor. Dar pasionații de Facebook, chat-uri, Instagram, în general de ”social media”, vor aduce o sumedenie de argumente că ”vechiul” este perimat, că evoluția înseamnă alte forme de comunicare, că ceea ce știu ei este mult mai adevărat față de ce era odată. Generația tânără este vârful de lance al evoluției, proces ce se construiește în raport de inteligența, conștientizarea și socializarea acestei generații. Nici nu contează cine deține adevărul!

În vremea Câșlegilor, se organizau cândva Verjeluri

Pe vremea când lipsea curentul electric, comunicarea și socializarea dintre oameni se făcea ”face to face”: în familie, la biserică, în școli, pe holde, în târguri și oboare, la nunți și petrecanii, la danțu de la șură sau la Verjel. În vremea Câșlegilor, între Bobotează și Postul Paștelui, era obiceiul ca tinerii din satele noastre să organizeze Verjeluri în casa unui gospodar. Într-un loc participau adolescenții, băieți și fete, în alt loc tinerii care urmau a se căsători peste an. Pentru tinerii cu vârste între 12 și 16 ani, întrunirea avea ca scop socializarea, cunoașterea în cadrul generației, dar și învățarea danțurilor locului. Tot aici se valida și educația primită în familie. Abaterile de la norme erau degrabă comunicate familiei de către gospodarul organizator, pentru aplicarea corecțiilor de rigoare. Pentru adolescenți Verjelul însemna un fel de examen de capacitate, pe tema moralei sociale, dar și o ocazie de a învăța să joace danțurile zonei folclorice din care făceau parte. La Verjel se pregăteau pentru ziua în care vor intra în ”danțul cel mare”.

Căsătoriile, dictate de neamuri

Tinerii care se pregăteau de însurătoare puneau accentul pe cunoașterea directă a celui/celei hărăzit/hărăzite de… familie. Cu numai 50-60 de ani în urmă, iubirea conta în ecuația unei căsătorii numai dacă se întâmpla să fie. Decizia de căsătorie o luau neamurile! Numai ei știau cine cu cine se potrivește și pe ce criterii. Pentru cei mari, iubirea era ca un proces supus eroziunii timpului, unul care trecea cu vremea. În locul iubirii rămâneau doar criteriile de selecție și copiii.

La astfel de reuniuni participanții se îmbrăcau frumos, cu haine făcute în casă, unele chiar de mâna fetelor. De-acasă aduceau câte ceva de mâncat și băut, dar nu prea mult, că nu aveau de unde. Pentru fete era un prilej de a-și etala priceperea de a coase, broda sau găti. Astfel de preocupări completau zestrea fizică, materializată în holde, perechi de boi, perne și dricare.

Principala dorință a participanților la Verjel era de socializare directă. Pe lângă cea verbală foloseau un cod de semne, bine lucrat, care se actualiza cam ca și softurile actuale. Actualizările trebuiau făcute pentru a nu fi înțelese de ”hackeri”, adică de familia gospodarului unde se ținea Verjelul. Cum gospodarul avea rolul de a raporta familiilor orice abatere de la codul social, codul semantic era la mare preț. În spațiul îngust al micilor odăi, inimile se înflăcărau tare de tot și nu întotdeauna după indicațiile date de neamuri.

Oare generația ”Z” și ”Y” crede că părinții și bunicii lor n-au fost și ei tineri cândva, cuprinși și mânați de aceleași trăiri?

conf. univ. dr. ec. Vasile Bîrle

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.