„Un cuvânt aduce pe altul, scrieți aici”, mă îndeamnă programul de editare online. Și nici că mă putea ajuta mai tare îndemnul acesta la scrierea acestor rânduri. Da, pentru că acest cuvânt ce-l aduce pe celălalt se prea aseamănă cu omul-poveste ce aduce un alt om-poveste prin niște resorturi subtile care ne dictează viețile și-n urma cărei întâlniri-coliziune, destinul ne este marcat.

Uite, nu m-am gândit niciodată la comparația unei întâlniri cu cea a unei ghiulele sau a unui misil. Asta ar însemna s-o antagonizez, probabil. În accepțiunea în care noi ne privim pe noi înșine și ne observăm ca fiind vapoare ce-și transportă poveștile propriei vieți adânc pe interior pe după unele așa-zise măruntaie inefabile ale propriului schelet de metal, iar poveștile altora undeva pe proră, pupă, diferite punți sufletești. Voi reveni la comparația omului cu vaporul, deși nu e cea mai fericită.

Așadar, cuvintele aduc cuvinte, oamenii aduc oameni, poveștile aduc povești și pofta vine mâncând, nu? Zâmbesc. Toate aceste aluviuni de oameni se numesc mult mai ordonat și mai clar – întâlniri. Și ele pot avea loc în orice moment al acestui timp petrecut liniar inventat de noi. Aluviunile mereu aduc ceva la țărm, nu? O poveste cât de mică, un sâmbure de destin, un veșmânt de îmbrăcat sufletul.

Deunăzi eram ispitit de o reclamă de pe vasta world wide web (sună frumos, trebuie să recunoaștem). Reclama mă punea să spun, ca la psiholog, ce formă decelez dinăuntrul câtorva reprezentări diforme. Promitea și diagnostic. Zâmbeam atunci, zâmbesc și acum. Poetic cum mi-s obișnuit să le iau pe toate, mă întrebam, tot moflocând la ideile acestor rânduri, ce formă văd ceilalți dinlăuntrul nostru când ne lăsăm văzuți la o așa-numită întâlnire esențială au ba (nu vorbesc de dating). Se văd pe ei și pe propriile traume? (psihologii liked this).

Ne văd pe noi într-o formă ciudată, neclară, greu de încadrat în lipsa altor cuvinte ce aduc cuvinte? Atunci, chiar atunci, la primele întâlniri (esențiale au ba, cum ziceam). Și am ajuns la concluzia că nu asta e important, nici ce vedem noi în ei, ci ce vedem noi în noi. Înlăuntru, în lăuntric. La oglindă și acolo. Acolo, sub scheletul metalic, în epicentrul fremătând de trăirism.

Tindeam să idealizez aceste întâlniri esențiale. Cineva îmi dăduse, mai demult, o carte de filosofie fix despre asta. Dacă volumul m-a atins prea puțin, întâlnirea aceea m-a zdruncinat nițel mai mult. Aici nu se mai aplică acel „privește înapoi cu mânie”, ci „privește înapoi cu recunoștință”. În ciuda durerii ghiulelei de amărăciune (când e să fie) sau a iluzoriului extaz  (dacă e să fie), toate aluviunile vin cu ceva. Ele nu iau decât cu propriul nostru consimțământ.

Am dat ce era de dat. Ce-am primit, am acceptat.

Sunt rare întâlnirile cu esență și mult mai dese întâlnirile de esență, pentru că, ființe vii în propriul lor univers existențial, întâlnirile nu sunt lipsite de un suflu al lor.

Și m-am mai oprit la un altfel de întâlnire, tot în spațiul virtual, cea cu un vapor asistat „paliativ” în trecerea sa spre o altă experiență, subacvatică. Inundat, explodat, spart și scufundat dinadins pentru a nu mai fi. Așadar (și aici îmi îndeplinesc promisiunea cu revenirea la comparația omului cu vaporul), și vapoarele se împușcă, nu-i așa?!

M-am gândit mult la asta, ducându-mi pasagerii interiori spre o destinație neștiută de niciunul dintre noi, până la urmă. Așadar, avem întâlniri, esențe, existențe, experiențe, pasageri, vapoare și aluviuni. Rămân toate acestea pentru povestea unei dăți viitoare?!

I am a passenger… and I ride, and I ride…

Mihai COTEA
Imagine de la Pixabay

CITEȘTE ȘI:
Gândul din umbră

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.