Ne hrănim cu amintirile care sunt depozitate în autentic, natural și firesc. Ele aduc starea de bucurie, de exaltare și fericire prin retrăirea trăirii. Una dintre căile pe care vin amintirile sunt mirosurile, impregnate cu multă emoție. Păstrarea autenticului, ca sursă de amintiri și emoții, este o sarcină a celor de azi pentru cei de mâine.

Parfum al bucuriei și melancoliei totodată

Fiecare amintire își are mirosul ei. Pentru mine, puține sunt mirosurile care-l întrec pe cel de otavă – iarba aceea mică, mai deasă și mai altfel, ce crește în același an după prima coasă. O iarbă care are în ea parfumul trecutului și viitorului, vieții și neantului, bucuriei și melancoliei, al verdelui și uscatului, al existenței și trăirii. Mirosul de otavă este plin cu amintiri din care se pot înfrupta aceia care au umblat desculți pe pajiștile proaspăt cosite, sub razele soarelui de dimineață din luna lui gustar, odată ce s-a petrecut Schimbarea la Față. ”Mirosul ne trezeşte amintiri. El intră în părţile emoţionale şi ale memoriei, de la nivelul creierului, la fel cum cuvintele ajung în părţile de gândire”, afirmă și dr. Ken Heilman, profesor de neurologie de la Universitatea din Florida. Gazonul este o iarbă modernă dar nu evocă amintiri căci nu are mirosul de otavă.

Fâșâitul coasei scoate mireasma din otavă

Modernismul a pătruns peste tot, chiar și în lumea arhaică a satului românesc. Se aude tot mai rar clinchetul ciocanului care bate coasa pe ilău, iar ascuțitul cu cutea nu mai despică aerul tare de dinaintea răsăritului. Fâșâitului coasei prin iarba înrourată, însoțind brazdele întoarse una după alta, devine o amintire. Acele brazdele ”sparte” ce se pârlesc sub razele fierbinți ale soarelui, spre seară împrăștie un miros unic, de neuitat, de neegalat. Mirosul de otavă este mistic, căci adună în el roua dimineții și ciripitul păsărilor, căldura amiezii și cârâitul greierilor, liniștea codrului și murmurul pâraielor, zborul berzelor spre alte zări și cântecul frunzelor în vânt, nașterea și înălțarea, efemerul și veșnicia. Toate astea la un loc își spun povestea într-un trecut ce s-a hrănit cu viitorul.

Natura vrea blândețe de la oameni

Dintotdeauna natura a avut o mare disponibilitate de a-l hrăni pe om cu mare dărnicie fără a-i cere vreo plată pentru tot ce-i dă. Are și aa câteva doleanțe, condiții de bun simț pe care le pune omului: să fie respectată, să nu fie mutilată, să fie îngrijită. Ea vrea să-i hrănească pe toți, și pe aceia care vor veni după. Toți își pot luat cele trebuincioase de la Mama Natură, dar cu blândețe, fără să o rănească: ”… Drumeţule, să iei fără sfială, / Că n-ai să dai la nimeni socoteală”, spunea Beniuc. Cositul manual al ierbii este o formă de blândețe. Un respect primit cu mare bucurie de Mama Natură, până când motoarele cositoarelor mecanice au început bruiajul simbiozei omului cu natura. Acele mașinării lasă în urma lor mirosul de sinteză, de benzină și uleiuri arse. Otava este întinată de efectele modernității care alungă liniștea și păsările, pacea și unitatea omului cu natura.

Modernitatea se îngemănează cu viitorul sinteticului, artificialului, nefirescului, care sufocă trecutul cu tot cu mirosul lui de otavă. Într-o astfel de paradigmă, bruma de normalitate și autentic ce vine din liniștea satului patriarhal poate însemna o creangă a salvării a ceea ce mai poate fi cruțat din calea tăvălugului modernității haotice.

Turistul caută arhaicul, țăranul vrea să fie modern

Puține sunt așezările rurale în care oamenii au rămas ancorați pe de-a-ntregul în natură. Modernitatea a venit înspre ei ca o ispită și nu trebuie judecați că s-au lăsat atrași de ea. Ei nu sunt ca Ulise care, în călătoria lui spre Penelopa, și-a astupat urechile cu ceară ca să nu audă glasul ispitelor, al sirenelor. Viețuitorii din lumea satelor sunt oameni normali care vor un trai mai lesnicios și munci mai ușoare. Nimeni nu le poate imputa acest lucru. Pe de altă parte, omul modern, orășeanul cu ștaif, vrea să-și petreacă concediul în locuri bine conservate și apărate de acțiunea modernității. El, turistul modern, dorește să trăiască așa, ca ”pe vremuri”, măcar o săptămână dintr-un an și să-i arate odraslei sale cine i-au fost înaintașii, cum au trăit ei, ce preocupări au avut și multe altele. Țăranul tânjește după modernitate, orășeanul vrea arhaicul în stare pură. Cum se împacă cele două curente? Nu prea se pupă, dar se pot iubi! Orășenii, exponenții modernității, ar trebui împartă acumulările făcute cu sătenii dispuși să-și ducă existența și traiul ca în vremurile de demult, fără mașinăriile care omoară mirosul de otavă.

Cu bani puțini se pot face lucruri mari

Instituțiile statului au fost făcute să apere intereselor tuturor cetățenilor, deopotrivă, ale orășenilor și țăranilor. Contractul social dintre stat și cetățenii săi urmărește asigurarea binele comun sau generalizat, în accepțiunea lui J. J. Rousseau. Părțile contractante pot conveni subvenția traiului arhaic în satele românești, la nivel de gospodărie, pentru păstrarea a ceea ce încă nu s-a pierdut iremediabil. Statul poate elabora un proiect național de salvare a valorilor de neprețuit prin satele de pe cuprinsul țării. Cum? Prin susținerea financiară a acelora care vor dori să păstreze zestrea neamului, tezaurul național care, odată pierdut, nu mai poate fi refăcut. Sătenii-beneficiari vor conveni să respecte un pachet de cerințe care vizează: organizarea gospodăriei, folosirea uneltelor, producția de hrană, conservarea datinilor, a obiceiurilor, a portului popular, reînvierea tradițiilor etc. Să zicem că, la nivel național, s-ar putea înscrie cam 20.000 de gospodării. Statul ar putea plăti fiecărei gospodării o sumă de 6.000 de euro anual. Banii îi vor ajuta pe săteni să-și organizeze viața după vechile canoane și obiceiuri, conferindu-le în același timp și siguranța unui trai decent. După cinci ani de susținere financiară de către stat, gospodăriile se vor autofinanța. Investiția făcută de stat are o rată de reconversie uriașă, fiind capabilă să producă beneficii pe toate planurile, chiar și pe cel financiar. Astfel, turistul va găsi ceea ce caută, iar țăranul va fi fericit să-l primească și să-l omenească în ograda sa.

Părinții care-și vor duce copiii prin satele cu gospodării păstrătoare ale stilului de viață de mai demult le-ar da șansa să-și impregneze sufletul cu mirosul de otavă proaspăt cosită în luna lui gustar de după Schimbarea la față! O sumă infimă de bani pentru stat, ce poate impregna cu amintiri o întreagă națiune!

Vasile BÎRLE
Sursă foto: Vasile Bîrle

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.