Coloana existenței se clădește din visuri și speranțe, din întrebări și răspunsuri, așezate unele peste altele, în straturi cu amintiri și dorințe. De unde începe, unde se gată coloana timpului? Cine a făurit-o și de ce? Sunt întrebări la care omenirea caută, încă, răspunsuri potrivite. Și dacă le va obține, la ce-i vor folosi?!
În serile cu vânturi călduțe, la vreme de brumărel, greierii se încăpățânează să-și țină concertul estival prin ogrăzile ce se dezbracă de hainele purtate în sărbătoarea verii. Chitarele lor sună cam scârțâit din cauza brumei așezate dis de dimineață peste piciorușele fără pantaloni. Furnica, expresia hărniciei și a perseverenței, nu prididește a duce în cămară boabele după care greierele va tânji la vreme de iarnă. Și nu o să-l împrumute nici în ruptul capului! Și nici cadouri nu o să-i facă. Știe ea de ce! Până și La Fontaine i-a zis că peste iarnă artistul va ajunge cu foamea-n gât la ușa ei ca să-i ceară pân´ la vară. Fabulistul știa el ce știa, dar nici furnica nu se lasă!
Mai spre seară, înainte să înceapă concertul din miriște, pe ulița ce duce spre satul acoperit de beznă se aude alt scârțâit: al unui car tras de boi. Parcă ar plânge o doină de haiducie în molcoma-i legănare. Aduce între loitrele sale rodul adunat de pe câmp. Deasupra încărcăturii stă lungit un prunc care a pornit în urmă cu câteva zile călătoria pe lungul drum al învățăturii: a început primul an de școală. Prima zi a fost încărcată cu atâtea emoții încât l-a tulburat pentru toți anii care vor urma. Atâta mister, atâtea necunoscute, atâtea perspective l-au făcut să plutească într-o altă lume, necunoscută lui, lumea cunoașterii.
Vântul acompaniază scârțâitul roților cu spițe și raf de fier forjat ce taie pământul uliței de dinafara satului. Osiile nu au fost date cu smoală cam de multișor. Privind în sus, pruncul își agață privirea de ruda Carului mare, mirându-se cum stă el acolo sus, agățat de nimic pe cerul înstelat. Este nedumerit și de simetria roților și de lipsa jugului și a boilor care să-l tragă pe drumurile cerului. Se minunează de puzderia de stele care împodobesc cerul. Tatăl său i-a spus că fiecare om își are steaua lui. Tot numărând stelele, nu-i ieșea la socoteală numărul oamenilor proprietari de stele. În satul lui, din care nu ieșise afară, oamenii erau puțini, cu mult mai puțini decât stelele numărate de el. I s-a zis că pe cer se află miliarde de stele. Oameni în sat erau cam două sute. Nimic nu se potrivea! Dacă povestea nu-i o născocire care să-i păcălească pe cei mici, atunci unde se află ceilalți oameni? Or fi existând alți oameni dincolo de satul în care el viețuiește?!
Tot căutându-și steaua, pruncul și-a așezat mintea pe Carul mare. Simțea cum se desprinde din carul cu boi și se urcă în Carul cerului spre a fi purtat spre lumi neștiute și nebănuite de bogata-i imaginație de care avea parte. Dintr-o dată Carul cerului a pornit-o spre alte ceruri, plutind printre stelele care apăreau și se pierdeau deopotrivă în nemărginirea spațiului. Pruncul văzuse de mai multe ori avioanele care brăzdau cerul dimineților de vară. Le vazuse până și aripile care străluceau în lumina soarelui și auzise duduitul motoarelor. Aflat acum în Carul mare în călătoria lui printre stele, se minuna de lipsa aripilor și motorului. Plutea într-o liniște în care-și auzea visurile și dorințele îndreptate spre nevăzut și necunoscut. Ce o fi dincolo de acea stea? În căutarea răspunsului mai făcea un salt dimensional printre alte lumi cerești în care întrezărea numai oameni fericiți, care zâmbeau și dansau într-o veselie molipsitoare. Vedea cum lumile cerurilor stau așezate unele peste altele, în straturi peste straturi alcătuind o Coloană nesfârșită a timpului, o coloană bine închegată. Cine a construit Coloana? De unde începe ea? Unde se termină?
Boii au cotit-o la dreapta și au intrat în curtea gospodăriei pe lângă vranița de la drum, larg deschisă. Brusc și dintr-o dată, călătoria printre stele s-a oprit. Coborând din Carul mare s-a ciocnit de realitatea și raționalul pe care abia le percepea. Dar întrebările nu s-au risipit printre stele. Au rămas adânc întipărite în mintea sa, așteptându-și răspunsurile potrivite odată cu trecerea timpului. Poate că răspunsurile vor veni dintr-o într-o altă călătorie într-un alt timp, din spațiul cunoașterii, al intuiției și simțirii, al emoției și vibrației.
Întru deslușirea sensurilor Coloanei, omenirea își pune tot soiul de întrebări… Care este originea lumii? A fost creată de Dumnezeu sau este rezultatul evoluției? Care este finalitatea Coloanei? Neantul sau eternitate cerească de după Dreapta Judecată? Suntem pe de-a-ntregul efemeri sau călătoria noastră va continua în alte ceruri? După ce plecăm de aici, vom mai reveni sau ne vom metamorfoza într-o pulbere cosmică? Universul are un plan cu noi sau rămânem doar un efect brownian?
Religiile caută și chiar emit răspunsuri cu pretenții de certitudine la întrebările de mai sus, bine ancorate și concordante cu ideologia respectivei religii. Dogma s-a construit secole de-a rândul de către adepții și propovăduitorii fiecărei religii, după simțămintele, trăirile și cunoașterea fiecăruia. Ce s-ar întâmpla dacă nu ne-am petrece viața și trăirea cu aflarea răspunsurilor la astfel de întrebări? Oricum am obține răspunsurile, ele nu pot fi altfel decât subiective. Dacă ne-am concentra trăirea pe devenirea ființei întru evoluția ei pe alte dimensiuni? Dacă nu ne-am mai preocupa de originea lumii, ci de evoluția noastră? Dacă am ține seama de sensurile și esențele pe care le putem desprinde din parabola săgeții otrăvite?
(Să schițăm între paranteze parabola… Se spune că un om a ajuns la un doctor lovit fiind de o săgeată otrăvită. Dacă doctorul, curios din fire, înainte de a-i scoate săgeata din picior și de a se ocupa de vindecarea rănii pricinuite, i-ar pune mai multe întrebări – Cine a tras săgeata?, De unde vine săgeata? și De ce persoana care a tras a făcut această faptă? -, otrava de pe săgeată își va produce efectul iar omul va muri înainte de a putea răspunde la aceste întrebări. După ce doctorul va tămădui rana pricinuită de săgeata otrăvită, existența celui rănit va fi degrevată de suferință.)
Știm de la arheologi și antropologi că istoria se află așezată în straturi, puse unele peste altele și lipite între ele cu perioadele de tranziție. Schimbarea este sesizabilă mai ales retroactiv, privind dinspre viitor înspre trecut. Prezentul, rutina, cunoașterea ne țin captivi și frânează acceptarea noului, necunoscutului, incertului care, cu sau fără voia individului, se produc și devin alte obișnuințe, alte rutine. După toate premisele, vremurile de azi sunt cele care leagă vechiul de nou, marcând începutul unei noi etape istorice, unei noi ere evolutive.
Azi, în luna lui brumărel, plutesc în aer și în noi atâtea întrebări: Încotro ne îndreptăm?, Ce va urma după?, Cum și din ce vom trăi în viitor?, Care va fi viitorul omenirii?, Cum vor fi educați pruncii și tinerii?, Cum va arăta economia?, Ce profesii vor dispărea, care meserii vor apare pe piață?, Cât de mare va fi criza economică?, Ce va rezista, ce va pieri?, Câți vom muri, câți vom trăi? etc. Tot căutând răspunsuri la astfel de întrebări, pierdem din vedere esențialul: trăirea, simțirea și viața de zi cu zi. Dacă vom găsi răspunsurile, oricare ar fi ele, vor fi subiective, relative și incapabile de a soluționa problemele în sine.
De ce ne hrănim cu iluzii? Viața își urmează cursul ei firesc. Noi nu trebuie să facem altceva decât să ne adaptăm la bucurii și suferințe, înălțări și descreșteri, măriri și căderi, bine și rău. Noi trebuie să trăim frumos, să trăim vibrând înălțător spre a bucura Universului. Pruncul continuă să-și agațe mintea și imaginația de oiștea Carului mare, lăsându-se purtat într-o plutire fără de opreliști pe valurile Marelui univers în căutarea lumilor ce încă nu s-au relevat, acompaniat de scârțâitul carului cu boi…
Vasile BÎRLE
CITEȘTE ȘI:
De vrei să o apuci pe un anumit drum, pune la cârmă valoarea potrivită cu idealurile tale
Miros de otavă în luna lui gustar | galerie foto
Moștenirea neamului și viitorul pruncilor