AMINTIRI DE (MIN)AUR | Mircea Petran: ”Când auzeam vuietul tribunelor, clocotea sângele în noi să ieşim pe teren!”

Cine l-a văzut jucând pe Mircea Petran e clar că nu l-a uitat. Pentru că avea un stil atât de spectaculos, încât reușea să te uluiască de fiecare dată. Lucru explicabil, dat fiind că a iubit handbalul de mic. Suficient de tare cât să joace handbal chiar și la 57 de ani! Nu s-a temut niciodată de minge, dar adversarii s-au temut de el, dat fiind că a și alergat după unul care i-a dat cu mingea direct în figură. Spune că tot ce a trăit la Minaur e imposibil de uitat, dovadă că jucătorii pe care îi antrenează azi știu chiar și de cantonamentele de la Izvoare. Unitatea echipei, spectacolul făcut pe semicercuri și deschiderea jucătorilor de a povesti oricând cu suporterii consideră că sunt câteva dintre lucrurile care au făcut din Minaur o echipă mare și iubită. Și, așa cum am stabilit deja, de neuitat.

Prima minge încasată în figură și primul adversar pe care l-a alergat…

– Cum aţi ajuns să jucaţi handbal?
– Am început să joc handbal pe vremea când eram elev în şcoala generală. Cele trei surori mai mari decât mine jucau handbal la şcoală. Aduceau mingi acasă şi aşa am început. Tatăl meu făcuse o poartă de placaj. Eu stăteam în poartă şi mai veneau colegi de-ai surorilor mele şi aşa tare dădeau la poartă că găureau placajul… Cam asta a fost prima mea legătură cu handbalul.

– Nu v-a fost frică de minge?
– Eram elev în clasa a opta şi s-a făcut un turneu inclusiv cu echipe de liceu. La încălzire, când portarul nostru a văzut cum aruncă adversarii la poartă, a zis că nu joacă pentru că îi este frică. Atunci am zis că intru eu în poartă. Atunci am primit şi prima mea minge în plină figură. A început să îmi curgă sânge, m-am dus la cişmea, m-am spălat şi am intrat înapoi în poartă. După aceea, oricâte mingi în figură am încasat, nu mi-a mai curs sânge niciodată. Am avut nasul rupt, îmi stă puţin sucit. Nu pot uita un joc cu Steaua, când Berbece a venit pe un contraatac şi mi-a dat direct în cap. Am căzut jos. Dar când m-am ridicat, primul lucru a fost să mă uit după el prin sală şi m-am luat după el. E posibil să mai dea jucătorul cu mingea în capul portarului, dar când vine singur şi dă direct în cap, asta deja e altceva. Şi aici, în Germania, am încasat foarte multe mingi în cap pentru că eu tot timpul ieșeam deschis. O minge în cap încasată în joc mă făcea mai agresiv! Într-o vreme ultimele mingi care veneau la încălzire încercam să le scot cu capul tocmai ca să mă mobilizez. Sigur că mă năuceau mingile luate în figură: eram ca un boxer căzut în ring şi primul lucru trebuia să mă dumiresc unde sunt. Dar trebuie să recunosc: mă ambiționau teribil.

– Să revenim la… amintiri din copilărie. Prima legitimare şi primele jocuri oficiale când au venit?
– Terminasem clasa a noua. Fata naşului meu de botez juca pe atunci la Constructorul în Baia Mare şi era elevă la Liceul Sportiv. I-am spus că tare mi-aş dori să fac şi eu handbal şi ea mi-a recomandat să vin în Baia Mare. Aşa am ajuns eu în 1978 în Baia Mare. Aveam 16 ani.

– Care este prima amintire din Baia Mare?
– Eram elev la Liceul IMMUM şi stăteam la internat. Aproape în Ferneziu. De acolo veneam la antrenamente în oraş pe jos şi pe jos mă întoceam. Că era noapte, că era iarnă, nu conta. Eram fericit: făceam handbal!

Medaliat de Cornel Penu: „Măi, copile, da tu de unde vii?”

– Până la Minaur, echipa de prima ligă, mai era puţin…
– Ca şi junior chiar prinsesem nişte meciuri la echipa a doua, în Divizia B. Părea că prima ligă e aproape. N-a fost. Am dat treapta a doua şi am intrat la liceu mai departe, dar tata mi-a spus că, fiind 9 copii, nu îşi permite să mă mai ţină la internat. M-am dus la club şi i-am rugat să mă ajute să termin liceul, dar mi s-a spus că încă nu am dat dovada talentului meu şi că nu mă pot ajuta. Aşa că a trebuit să mă reorientez. M-am dus la şcoala profesională şi mi-am spus că, atunci când voi avea ocazia să plec de la Minaur, voi pleca. Pe când mă apropiam de finalul şcolii, intrase şi echipa din Satu Mare în liga a doua, cu Palko antrenor. M-au dorit foarte mult, aşa că de îndată ce am terminat profesionala m-am întors în Satu Mare. Atunci şi-au dat seama cei de la Minaur că pierd ceva şi au umblat după mine să mă întorc, dar nu am vrut: faptul că nu făcuseră nimic să mă ajute să termin liceul rămăsese ca o rană deschisă în sufletul meu. La Satu Mare eram titular, jucam în fiecare meci, am început să am prestații tot mai bune şi aşa s-a auzit în ţară că este un portar promiţător în Satu Mare. În consecinţă, am fost chemat la lotul de tineret. Era în 1983. Am jucat Balcaniada. Mi s-a dat şansa să joc, iar eu am fructificat-o. Am făcut nişte meciuri bune şi am impresionat, de altfel am şi primit premiul de cel mai bun portar al Balcaniadei. Asta nu am cum să uit vreodată pentru că medalia mi-a dat-o Cornel Penu! M-a întrebat: „Măi, copile, da tu de unde vii? Că nu s-a auzit nimic de tine şi ai făcut aşa un turneu!” Aşa au început să umble toate echipele din ţară după mine. Dar eu deja fusesem din nou ofertat de Minaur şi era deja clar pentru mine că mă voi întoarce în Baia Mare, acolo unde îmi făcusem junioratul. Şi aşa, în vara anului 1983, m-am întors în Baia Mare, de data aceasta la prima echipă.

”Cu <<Bună ziua>> intram în vestiar”

– Care a fost impactul atunci când l-aţi cunoscut pe antrenorul Lascăr Pană?
– De nea Pană ştiam. Nu voi uita niciodată: eram la juniorii Minaurului, aveam antrenament în sală, iar echipa mare se întorsese înfrântă de la o semifinală a Cupei Cupelor. I-a adus domnul Pană de la aeroport direct în sală, la antrenament! Şi ce antrenament! La un moment dat Boroş s-a întors spre noi, juniorii, şi ne-a zis: „Ce vreţi voi? Să ajungeţi ca şi noi? Mai bine puneţi mâna pe carte şi învăţaţi decât să faceţi aşa ceva!” Aşa că ştiam ce fel de antrenor este Lascăr Pană şi ştiam ce mă aşteaptă.

– Prima descindere în vestiarul Minaurului a fost cu aventuri? Se știe că uneori botezul la o nouă echipă tinde să fie memorabil…
– A fost ciudată. M-am pus într-un loc, a venit un jucător şi mi-a spus să mă ridic că e locul lui. M-am pus în alt loc, iar am fost ridicat. Şi tot aşa până când am găsit un colţ mai liber unde am avut voie să stau. A fost o glumă, m-au luat peste picior. Dar exista un respect al jucătorilor tineri faţă de cei mai în vârstă, care aveau deja rezultate. Gândeşte-te că la început nici nu spuneam „Servus” celorlaţi jucători, mai experimentaţi decât mine. Cu „Bună ziua” intram în vestiar. Dar eu când am intrat în vestiarul Minaurului am dat de Mironiuc, Nicolae Voinea, Boroş, Oros, Neşovici, Covaciu, Maricel Voinea, Marta, Porumb, Rădulescu, Flangea, Stamate. Asta era trupa pe care am găsit-o eu în vestiar!

Cel mai mare regret, cea mai intensă bucurie

– Era ceva trupă…
– Eu zic că în perioada aceea eram cea mai bună echipă din ţară! Mai ales în 1985, atunci când am câştigat prima Cupă IHF, meritam să câştigăm şi campionatul. Dar am avut arbitraje contra noastră tot timpul. Ăsta este cel mai mare regret legat de Minaur: că nu am ieşit campioni. Pentru că meritam. Pe drept meritam!

– M-aţi dus direct la regrete, nu aş fi vrut să ajungem la ele așa de curând…
– Păi cea mai mare bucurie a fost cu siguranţă prima cupă europeană, cea din 1985. Golul acela ciudat din finală, traseul avut, toate au făcut din acest trofeu o satisfacţie enormă. Dar şi perioada care a urmat finalei a fost extraordnară. Pentru că noi am mai avut după aceea multe meciuri în plan intern şi peste tot în ţară, în toate sălile în care intram, nu conta că eram adversarii echipei gazdă, absolut peste tot am fost întâmpinaţi cu foarte mult respect. Eram primiţi peste tot ca nişte învingători şi asta a fost ceva foarte frumos. Aşa ceva nu se poate uita!

Eliminarea lui Halmstad, cadou pentru Mircea Petran

– Şi a doua cupă europeană?
– Au fost multe schimbări în echipă, veniseră mulţi jucători tineri. Au fost multe surprize şi la al doilea trofeu, dar parcă tot prima Cupă IHF e mai valoroasă. A fost altceva… La a doua cupă nimeni nu credea că vom mai reuşi să câştigăm trofeul, mai ales că în acel sezon în plan intern nu mergeam aşa de bine.

– Pomeneaţi de surprize: mai mare decât calificarea după înfrângerea de la Drott Halmstad nu cred că a existat.
– Te contrazic! „Eu cred că ne calificăm”, asta i-am spus jurnalistului Ion P. Pop imediat după înfrângerea la 10 goluri suferită în Suedia. Aşa că nu, pentru mine calificarea în sferturi nu a fost o surpriză. La Halmstad a mers slab poarta. E drept că am şi primit multe goluri pe contraatac, unde nu poţi face prea multe. Dar nu ne-a mers nici atacul. Astea două chestii legate m-au făcut să fiu încrezător. Ţin minte foarte bine pentru că atunci când ne-am întors din Suedia era ziua mea de naştere şi le-am zis băieţilor că ceea ce s-a întâmplat la Halmstad a fost o prostie şi vreau cadou de la ei de ziua mea victorie şi calificare. Şi aşa s-a întâmplat. O chestie interesantă, încă, legată de acest subiect: cu Olah Lindgren, unul dintre jucătorii de la Halmstad, am fost mai apoi coechipier timp de doi ani la Düsseldorf. Îţi dai seama că prima dată când ne-am întâlnit în Germania a fost să povestim despre meciul din Baia Mare: a recunoscut că au venit atunci super încrezători că sunt gata calificaţi, dar a admis că i-am eliminat meritat.

”La noi în vestiar singurul lider era domnul Pană!”

– Haideți să ne întoarcem un pic în vestiarul Minaurului. Cine era liderul?
– Văd şi eu azi că se spune de câte un jucător că e liderul vestiarului. La noi în vestiar singurul lider era domnul Pană! Noi nu aveam prea multe de spus… Haide să îţi povestesc o întâmplare. La pauza unui joc cu Steaua, eram conduşi cu vreo patru sau cinci goluri şi unul dintre jucătorii mai în vârstă a închis uşa vestiarului să nu poată intra domnul Pană la noi. I-a spus că vrem să vorbim noi între noi. A fost singura dată când am reuşit să ne impunem. Am fost mai agresivi în repriza a doua, Stângă şi Dumitru dădeau de la 12 m la poartă. Şi am câştigat meciul. Nu era cineva lider dintre noi, jucătorii. Funcţiona între noi o singură regulă: respectul pentru cei care avuseseră deja rezultate. Noi, din poartă, le mai spuneam una-alta, dar trebuia să ne adaptăm stilul de comunicare. Unul ca Porumb îmi spunea că pot striga la el, că îl pot şi pocni, că pe el toate astea îl ambiţionează. Andronic, Dumnezeu să îl odihnească, spunea să nu strig la el că îi torn plumb în picioare şi nu are nevoie de aşa ceva.

– Prieten cine vă era? De zâmbete cine se ocupa?
– Eram echipă. Eram grupuri doar când plecam de la antrenamente şi ne grupam în funcţie de zona de oraş în care locuiam fiecare. În rest, eram toţi împreună. Şi de asta am fost aşa o echipă: pentru că eram toţi împreună. Dacă nu eram prieteni, nu rezistam! În ceea ce priveşte buna dispoziţie, cam toţi eram responsabili cu acest capitol…

”Ne apreciam foarte mult unul pe celălalt”

– Toți erați prieteni, dar cu Neșovici formați o pereche de portari absolut uluitoare.
– În primul rând ne apreciam foarte mult unul pe celălalt. În al doilea rând, între noi nu a existat niciodată invidie. Nu conta cine începe meciul – asta e baza la un cuplu de portari. Eram fericiţi oricare din noi intra în poartă şi îşi făcea treaba. În al treilea rând, povesteam foarte mult unul cu altul, ne sfătuiam. Neşo, fiind mai matur un pic, îmi spunea mereu din experienţa lui: „Măi, Mirceo, fă aşa!”, „Măi, oşene, fă aşa!”, „Măi, nebunel, fă aşa!”. În al patrulea rând, el avea un stil de stat în poartă, iar eu aveam alt stil. Şi asta complică un pic existenţa adversarului, pentru că trebuie să se adapteze rapid. Toate acestea au făcut ca noi să fim un cuplu de portari foarte bun!

”Nu îmi mai vedeam viitorul rămânând la Minaur”

– Să îndrăznesc să întreb de ce ați ales în 1989 să rămâneți definitiv în Germania?
– Îţi aminteşti că îi rugasem pe cei de la club să mă ajute să termin liceul şi nu au vrut. Până la urmă eu am reuşit să fac şi liceul şi am dat la facultate. Ca oricare jucător de la Minaur. Ca oricare jucător care venea la Minaur. Eu nu am intrat. Mi-a lipsit jumătate de punct. Era 1988. În al doilea an, iar au venit jucători noi la club care au devenit studenţi, Mircea iar nu a intrat. Văzând că nu primesc din nou ajutor atunci când îl solicit, am mers la soţia mea şi i-am spus că plec de la Minaur pentru că eu nu văd ce viitor pot avea după ce renunţ la sport dacă nu studiez ceva. Acesta a fost motivul pentru care am plecat în Germania. Mereu am fost un nonconformist. Am fost pedepsit de multe ori pentru că mi-am deschis gura. Dar nu îmi mai vedeam viitorul rămânând la Minaur. Era a doua oară când ceream ajutorul şi îmi era refuzat. Mi s-au oferit, în schimb, o grămadă de bani. Dar le-am spus că eu nu umblu după bani, eu vreau să fac şcoală, vreau să îmi construiesc un viitor. În Germania am fost sprijinit de la bun început şi numai ghinionul de a mi se rupe tendonul lui Ahile de două ori la rând în decurs de circa jumătate de an a făcut să nu ajung să joc chiar şi în naţionala Germaniei. Pentru că mă căutau antrenorii. Dacă intram la facultate, nu plecam din Baia Mare. Şi poate plecam după aceea cu un contract, aşa cum au făcut alţi jucători.

Handbalul și Mircea Petran, o variantă a filmului ”Adio, dar rămân cu tine…”

– Dacă tot am ajuns la capitolul despărțiri, de handbal când v-ați despărțit?
– De handbal m-am despărțit de mai multe ori temporar. Definitiv niciodată. Să îți explic. În 1997 am renunţat la handbalul profesionist şi am început să joc în Liga a treia, pentru Landshut. În 2000, la 38 de ani, am zis că e cazul să mă retrag de tot. Dar în 2002 am primit un telefon de la antrenorul echipei din Konstanz, care tocmai promovase în Liga a doua, dar i se accidentaseră portarii. Aşa că la 40 de ani am mai jucat în Liga a doua a Germaniei vreo trei luni, până echipa şi-a făcut punctele necesare ca să nu mai poată retrograda. După care am zis că mi-am făcut datoria şi iar m-am retras! M-am rupt de data aceasta câţiva ani de handbal, până în 2007, când un fost coleg de aici, de la Landshut, m-a întrebat dacă nu am chef să merg la echipa a doua. M-am dus la antrenamente, am ajuns să mă antrenez şi cu echipa de Liga a treia din nou. Dar înainte de primul meci mi s-a rupt iar tendonul lui Ahile, de data aceasta la piciorul drept. Atunci am zis că e chiar momentul să nu mai fac sport. Iar m-am retras. Până când unul dintre colegii mei a ajuns antrenor la Landshut şi, fiind în pericol echipa să retrogradeze, m-a rugat să am puţin grijă de portari. Am zis că îl ajut cu drag pentru că la echipă (aflată acum în Liga a patra) toţi jucătorii sunt tineri şi sunt originari din această zonă. Pentru o perioadă am abandonat din nou pentru că serviciul nu mi-a mai permis să merg la antrenamente. Între timp mi-am schimbat serviciul şi de circa doi ani şi jumătate mă duc din nou la handbal.

La 57 de ani, 10 meciuri oficiale jucate

– Așa că ați jucat ultima oară handbal când aveați 40 de ani…
– Nu, la 57! În glumă, cu portarii mici, am spus că mă antrenez şi intru şi eu să joc la echipa a doua, care joacă în Liga a şasea, ca să le arăt cum se stă în poartă. Aşa am ajuns la 57 de ani să mai joc un pic, să le demonstrez ce se poate face. Am făcut şi pariuri cu ei. Într-un meci, din patru aruncări de la 7m am prins trei! Asta se întâmpla anul trecut. La un meci decisiv din Liga a şasea, eu şi celălalt portar aveam 102 de ani împreună! În total anul trecut am jucat vreo 10 meciuri. Jucătorii au foarte mare respect pentru mine şi mă trezesc de multe ori că eu, care am fost tot timpul atât de sever cu mine, acum le iau apărarea la jucători în faţa antrenorului principal. Acum nu mai joc, nu mai are rost. Dar la antrenamente mai intru şi acum în poartă.

După cantonamentele de la Izvoare, ”erau toţi mai rapizi decât mingea!”

– Știu de Minaur?
– Le pomenesc atât de des de cantonamentele mele cu Minaur la Izvoare încât cred că şi ei ştiu acum de Izvoare! Ei se plâng dacă aleargă 10 ture de stadion: păi la Minaur asta era încălzirea înainte de micul dejun. Când văd că le este greu, mereu le povestesc de antrenamentele şi cantonamentele de la Minaur. Le-am spus de mai multe ori că le-aş dori să facă măcar o dată un cantonament ca acelea de la Izvoare, ca să vadă cât timp le ajunge o astfel de pregătire fizică. Ce de amintiri am de la Izvoare! După primele două zile nu mai puteam nici să urcăm, nici să coborâm scările. Le coboram cu spatele pentru că musculatura din spate nu durea aşa de rău ca şi cea din faţă… După două zile nu mai puteai. Dar când intrai în sală după zece zile de Izvoare te simţeai cu totul altfel! Erau toţi mai rapizi decât mingea! Nu puteam noi da din poartă mingea aşa repede că băieţii erau deja în partea cealaltă!

– Apropo de lansări pe contraatac: v-ați contabilizat golurile?
– În România nu îmi mai aduc aminte, dar în Germania am dat foarte multe. Anul trecut am bătut şi 7 m pentru că am vrut să fiu cel mai în vârstă jucător de la club care dă gol, dar am ratat. Am dat în bară. Dar am avut şi cinci-şase goluri pe sezon. Făceam cu jucătorii tineri pariuri în Liga a treia că dau mai multe goluri decât ei. Şi să ştii că de câteva ori am câştigat! Cel mai frumos gol al meu a fost, însă, în Liga a doua, pe când jucam la Göppingen. Un meci la Nürnberg. Am prins şapte de 7m şi am dat ultimul gol al jocului, din poartă în poartă. Am câştigat la un gol! Cel mai frumos şi cel mai valoros gol dat de mine.

– Ați jucat în paralel cu nepotul dvs., Tudor Botea. Doar că în campionate diferite…
– Nu am cuvinte să îți spun cât de mândru sunt de el! Cu cât interes îi urmăresc cariera de handbalist. Ce mult înseamnă pentru mine că a ajuns să joace și el la Minaur. Cât de fericit sunt atunci când joacă pentru România.

”Oricine a fost pe vremea aceea în sală nu uită!”

– Haideți să rămânem la Minaur. Spuneți-mi cum ați simțit dumneavoastră, ca jucător, toată atmosfera din jurul echipei.
– Oricine a fost pe vremea aceea în sală nu uită! Noi am reuşit să aducem spectatorii la sală prin jocurile pe care le-am făcut. Făceai o aeriană, venea Maricel cu efectul, îi învârteai pe adversari cu morişca de nu mai ştiau unde e mingea – toate astea au făcut ca, pas cu pas, sala să se umple. Şi dacă la început sala se umplea la meciurile importante, am ajuns ca la un moment dat să jucăm cu sala arhiplină absolut toate jocurile, indiferent de adversar. În plus, eram cunoscuţi. La vremea aceea toţi umblam pe jos prin oraş. Te opreau oamenii pe stradă, te întrebau una-alta, mai te rugau să le faci rost de bilete. Eram deschişi faţă de suporterii noştri, povesteam cu ei, mergeam la câte o bere împreună. Eu şi azi când vin în Baia Mare sunt oprit pe stradă. Şi tot de Minaur mă întreabă lumea… Şi câţi ani au trecut!

– Scandările începeau mult înainte de joc și se stingeau mult după fluierul de final…
– În sală ni se făcea pielea de găină încă din vestiare când auzeam vuietul tribunelor. Clocotea sângele în noi să ieşim pe teren şi să arătăm ce putem! A fost cel mai frumos lucru din sport! Să fii astfel încurajat şi tu să îţi răsplăteşti suporterii cu meciuri frumoase şi victorii. Când ne-am întâlnit la celebrarea celor 40 de ani de la înfiinţarea clubului, toţi oamenii care au venit din nou în tribune şi ne-au aşteptat la sală să povestim m-au făcut să mă gândesc „Mamă, ce am pierdut! Ce vremuri frumoase au fost!”

Primesc într-o zi o poză pe telefon care mă aruncă, precum într-un SF, în urmă cu mai bine de trei decenii. ”Uite, mi-am amenajat în casa mea din Germania un colț numai cu amintiri din România. De la Minaur”, îmi spune Mircea Petran. Medalii, fanioane, poze. Îl văd așa de puțin schimbat și îmi amintesc de atmosfera incredibilă din jurul Minaurului. Și de meciurile pentru care merita să mergi cu niște ore mai repede la sală. Zâmbește și îmi spune: ”Tricoul de pe mine e tricoul cu care am jucat la Minaur!” De parcă a uitat cineva tricoul verde. Pentru că cine l-a văzut jucând pe Mircea Petran e clar că nu l-a uitat…

REPERE BIOGRAFICE

Data și locul nașterii: 2 noiembrie 1962, Ardud (judeţul Satu Mare);
Prima legitimare: Minaur, juniori (1978);

Parcursul ca jucător
1978 – 1981 Minaur Baia Mare (junior şi Divizia B);
1981 – 1983 Unio Satu Mare (Divizia B);
1983 – 1989 Minaur Baia Mare (Divizia A);
1989 – 1992 Frisch Auf! Göppingen (Liga a doua);
1992 – 1993 Suhl (Liga a doua);
1993 – 1997 Düsseldorf (3 ani în Liga întâi, 1 an în Liga a doua);
1997 – 2000 Landshut (Liga a treia);

Loturi naționale
– convocat la naționala de tineret (Balcaniada, 1983), 5 meciuri jucate pentru naționala B și 40 de meciuri cu reprezentativa de seniori a României;

Spicuiri din palmares
2 titluri de campion mondial universitar (1985 – Germania şi 1987 – România);
2 Cupe IHF cu Minaur (1985, 1988);
2 Cupe ale României cu Minaur (1984, 1989);
1 finală de Cupei Germaniei cu Düsseldorf (contra Lemgo, 1995);

Ramona-Ioana POP
Sursă foto: arhiva personală Ion P. Pop și arhiva personală Mircea Petran

CITEȘTE ȘI ALTE AMINTIRI DE (MIN)AUR:
Clara Pană: „Mereu aşa a considerat: că Minaur este copilul lui”
Maricel Voinea: ”Mă mai visez câteodată la Jocurile Olimpice: uit că am 60 de ani”