Valentin Moldovan: ”Când voi urca din nou pe scenă în fața publicului, mă voi dărui așa cum niciodată nu am făcut-o”

Originar din Bistrița-Năsăud, Valentin Moldovan îmi spune răspicat de la bun început: ”Eu de vreo 60 de ani sunt maramureșean!” Îmi răspunde la întrebări cântând, recitând, punând alte întrebări. Aleargă de la un răspuns la altul cu nonșalanță. Reface geografia României din scenele pe care a cântat și colaboratorii artistici pe care i-a avut. Nu insistă pe detalii, parcă ar prefera la fiecare amintire mai degrabă să pună mâna pe chitară. ”Nu am cuvintele la mine”, îmi spune când vrea să evite o întrebare. Și nici măcar nu-mi trece prin cap să insist. Îl las să cânte, cu speranța că între două refrene îl mai lasă inima să strecoare și câte o frântură de răspuns la câte o întrebare care poate am apucat sau nu să i-o adresez…

”Jumătate din banii pe care îi câștiga într-o lună tata i-a dat pe chitara mea”

– Când v-ați apucat de cântat?
– L-am rugat pe tatăl meu să îmi cumpere o chitară și mi-a cumpărat-o. La vârsta de 10 ani am început să cânt. Iar de atunci am îmbrățișat armonia muzicii de-a lungul întregii mele vieți. Folk, pop, rock. Și de la capăt: folk, pop, rock.

– Prea ați zis varianta pe scurt a poveștii…
– Noi eram 7 în familie. Tata a iubit-o pe Irina Loghin, mama pe Benone Sinulescu. Fratele meu îl aprecia pe Ludovic Spiess. Una din surori iubea muzica clasică, o alta asculta Beatles, a treia fredona Vivaldi… Aveam un pickup și eu ascultam tot ce preferau ceilalți din familie. Cam pe atunci mi-a venit ideea cu chitara. Jumătate din banii pe care îi câștiga într-o lună tata i-a dat pe chitara mea. A fost un sacrificiu.

”În anii tinereții mă și pieptănam ca și Mircea Vintilă”

– Vă mai amintiți prima dumneavoastră reprezentanție cu public?
– Cu siguranță că îmi aduc aminte primul spectacol. Nu știu dacă am mai zis povestea asta cuiva vreodată… Eram în Baia Mare și eram pionier. Eu cântam și îmi amintesc perfect și azi ce mândru eram și de spectacol, și de cravata mea de pionier. Ei, de acolo până aici, multe-multe s-au întâmplat. Dar atunci a fost primul pas și atunci am simțit prima dată cum e să ai publicul tău… Și publicul este primul judecător, el îți dă, prin aplauze, nota cea mai importantă.

– Din câte ştiu eu, spre folk v-a mânat muzica lui Mircea Vintilă. Aşa a fost?
– Mircea Vintilă a fost și este idolul meu. M-a inspirat în primul rând cu ”Pământul deocamdată”. În anii tinereții mă și pieptănam ca și Mircea Vintilă. Pot să vă cânt din repertoriul lui orice doriți. Efectiv Mircea Vintilă mi-a ajuns la suflet. Ulterior ne-am întâlnit în repetate rânduri, am povestit de multe ori și chiar cred că între noi s-a stabilit în timp o prietenie reală.

”Am plecat din Baia Mare în februarie, într-o pereche de jeans și m-am întors toamna… ”

– În 1984, la „Baladele Dunării” din Galaţi aţi câştigat Marele Premiu.
– Am participat la festival, după festival, după festival. Mereu luam premiul I. Aveam deja colegi care când auzeau că particip la un festival renunțau să se mai prezinte. Dar eu nu eram mulțumit. Voiam cumva premii mai mari.

– Și a venit Marele Premiu din Galați și biletul de acces la Cenaclul Flacăra.
– Am plecat din Baia Mare în februarie, într-o pereche de jeans, și m-am întors toamna… După ce am câștigat Marele Premiu, un trofeu câștigat de Poesis și Ecoul, am fost mândru de mine. De la Galați am plecat la Iași, apoi nici nu mai știu pe unde am ajuns. Știu doar că acasă, în Baia Mare, nu am ajuns decât toamna. Cu aceeași pereche de jeans… Eram emotiv la început, Adrian Păunescu crea zi și noapte și avea pretenția să ținem ritmul cu el. Trebuia să compunem la pas. Eu zic că m-am integrat rapid și cred că am și dat ceva rezultate. Am făcut frumoase evoluții și revoluții, ca să zic așa…

– Colaborarea dumneavoastră cu Adrian Păunescu a depășit scena cenaclului…
– Întâlnirea cu Adrian Păunescu a fost în 1984: accidentală și imperială. Da, am lucrat în mansarda poetului o vreme, nici nu mai știu exact, vreo doi ani m-am ocupat de arhiva lui personală. A fost un privilegiu, o onoare să mă ocup de arhiva lui. Un poet excepțional. În mansarda lui din București, acolo mi-am petrecut o parte de tinerețe. A fost fratele meu. Desigur că m-a marcat întâlnirea cu el.

”Are simplitate și substanță în același timp”

– Vreți, nu vreți, numele dumneavoastră este sinonim cu ”Baladă fulgerată de vânt”.
– Aici este o întreagă istorie. Practic melodia o cânt din copilărie, de prin cartierele din Baia Mare. A existat o primă variantă, pe care am luat-o, am modificat-o, am asumat-o. Această a doua linie melodică, pusă pe versurile poetului Ioan Voicu, mi-a plăcut mai mult.

– De ce credeți că e în continuare atât de iubită?
– Pentru că are o armonie simplă, plus un mesaj profund. Dar pentru amândouă e nevoie de receptori. Dacă publicul nu era… Dar de asta a fost și este pe buzele atâtor iubitori de folk: pentru că are simplitate și substanță în același timp.

”Vai de capul meu cât mi-e de dor”

– 2020 cred că rămâne anul în care ați cântat-o cel mai puțin…
– Din martie 2020 nu am mai avut un concert.

– Vă e dor?
– Vai de capul meu cât mi-e de dor. Cred că atunci când voi urca din nou pe scenă în fața publicului mă voi dărui așa cum niciodată nu am făcut-o. Cred că acum m-aș deschide altfel publicului. M-aș dărui altfel. Mi-e dor de aplauze. Sigur că da.

”M-am simțit tare fericit stând în acel an de Crăciun sub un brad alături de frații mei”

– Încă se aud zvonurile de sărbătoare prin aer. Parcă nu ne-am desprinde încă de magie, nu ne-am prea întoarce la realitate…
– Haideți să vă spun o poveste de Crăciun. Eram mici, una din surorile mele le spune părinților: ”Toată lumea are brad, numai noi nu avem”. S-a dus tata și a venit acasă cu un brad. Nu aveam cu ce-l împodobi, dar nu conta. Știam noi de la alții că sub brad trebuie să fie cadouri. De unde cadouri?! Nu pot uita acel brad încântător, chiar dacă nu era împodobit și nu erau sub el cadouri. Eram noi sub brad, frații. M-am simțit tare fericit stând în acel an de Crăciun sub un brad alături de frații mei.

”Mi-am dorit să existe oameni care să aleagă să mă asculte”

– Mai rămâneți un pic cu privirea peste umărul timpului. Satisfacții în toți acești ani petrecuți pe scenă?
– Am vreo 50 de ani de carieră artistică în spate. Nenumărate concerte și colaborări. Nu dau exemple. Mi-e teamă să nu uit pe cineva. Îmi sunt toți dragi. Cred că cea mai mare satisfacție este că am reușit – mai mult sau mai puțin – să transmit niște mesaje. Nu mi-am dorit niciodată să fiu iubit, ci respectat. Mi-am dorit să existe oameni care să aleagă să mă asculte. Să îmi cânte muzica. Faptul că mesajele mele au ajuns la public, asta e cea mai mare satisfacție: că eu dăruiesc și cineva recepționează.

”Regrete întârziate am”

– Regrete nu sunt?
– Hopa. Aici e o problemă. (Și cade pe gânduri o vreme…) Regrete întârziate am. Șanse mari am avut, idei bune, orizonturi deschise. Șanse mari de a deveni cineva, dar trebuia să fac și compromisuri și nu le-am făcut. Și da, aș fi putut ajunge în vârful piramidei, după o ascensiune fulminantă. Și de acolo ce puteam să fac?! Unde să mai urc?! Încotro să mă duc?! Puteam doar coborî pe partea cealaltă… Îmi pare rău. Îmi pare rău că mâine astăzi va fi ieri. Cam atât.

Ramona-Ioana Pop

Sursă foto: arhiva personală Valentin Moldovan