Credit foto: Sofija Palurovic

Născută în Sighetu Marmației într-o familie care iubea muzica clasică, Aurelia Vișovan începe studiul pianului la 5 ani. După trei luni, urcă deja pe scenă. De la 6 ani participă la concursuri. După circa un an și jumătate de studiu, vine și prima distincție. La 12 ani se mută singură în Cluj-Napoca pentru a-și aprofunda studiile la Liceul de Muzică și la Academia ”Gheorghe Dima”. Pleacă apoi la Universitatea de Muzică și Artele Spectacolului din Viena. Azi este doctor în muzică și predă la universitatea de profil din Nürnberg. A concertat pe scene prestigioase din lume, a câștigat premii importante, a bifat colaborări memorabile. Și cât de des poate revine în Sighetul natal. ”Să nu îl uit!”

”La mine în casă se asculta mereu cu mare drag muzica clasică”

– Cum ați ajuns la muzică?
– Atât bunicul din partea tatălui, cât și tatăl meu studiaseră vioara în anii de școală, iar mama și bunica aveau câteva cunoștințe în materie de pian. Nu erau propriu-zis niciunul muzicieni, însă la mine în casă se asculta mereu cu mare drag muzica clasică. Decizia de a mă trimite la lecții de pian și nu de vioară sau alt instrument cred că a fost mai mult întâmplătoare. O coincidență fericită, fiindcă mă îndoiesc că aș fi ajuns la aceleași rezultate cu un alt instrument!

La 5 ani, primul concert; la 6 ani, primele concursuri

– Și uite așa, la vârsta de 5 ani, începea joaca de-a pianul…
– Am avut marea șansă de a începe studiul pianului cu o profesoară extraordinară, mult peste nivelul la care te-ai aștepta într-un oraș de dimensiunea Sighetului. Doamna se numea Monica Chifor și din păcate nu mai este printre noi astăzi. Mi-a pus niște baze tehnice extrem de solide, care ulterior am realizat că lipseau în educația majorității colegilor mei de la Cluj și, mai târziu, de la Viena. Pe lângă aceasta, doamna Chifor m-a învățat cu scena încă din fragedă copilărie. La 5 ani cântam deja în primul concert, la 6 ani participam la primele concursuri. Tracul pe care mulți îl resimt mai târziu în viață s-a diminuat astfel considerabil, fiind obișnuită cu aparițiile publice de când mă știu.

La 12 ani pleacă singură în Cluj-Napoca

– La 12 ani părăseați Sighetul natal pentru Cluj-Napoca.
– Am plecat din Sighet la 12 ani, fără familie, la îndemnul doamnei profesoare Chifor, care mi-a sesizat potențialul și a insistat că e nevoie să continui studiul pianului într-un oraș mai mare, la un liceu de muzică. M-a trimis de altfel cu un scop precis: să studiez la clasa doamnei Gerda Türk. Un alt om extraordinar plecat dintre noi prea devreme… O profesoară de la liceul de muzică din Cluj care fusese și dascălul doamnei Chifor.

– Cât de dificil a fost?
– Mutarea mea în Cluj-Napoca a reprezentat un pas decisiv în dezvoltarea mea. Însă bineînțeles că nu a fost deloc simplu. Pe lângă dorul de părinți și de cei cinci frați mai mici, simțeam un dor acut de Maramureș chiar și la acea vârstă! Eram foarte legată de locurile natale și totul în Cluj mi se părea străin: peisajul, accentul și felul de a fi al oamenilor… Eram un copil de 12 ani obligat să se descurce singur într-un oraș mare, fără telefon mobil la vremea aceea, în casa unei persoane străine. A fost cu siguranță o mare încercare și au trecut cam doi ani până m-am adaptat cu adevărat.

”Am învățat cu adevărat ce înseamnă performanță”

– Care a fost cea mai valoroasă lecție însușită la Academia de Muzică din Cluj-Napoca?
– În formarea unui muzician cel mai mult contează nu atât instituția de învățământ, cât profesorul de instrument. Am rămas inițial să fac facultatea la Cluj pentru că doream să studiez la clasa unei alte profesoare care m-a ajutat enorm să progresez și să fiu pregătită pentru plecarea în străinătate: doamna prof. univ. dr. Adriana Bera. În cei peste doi ani de studiu cu dânsa am învățat cu adevărat ce înseamnă performanță, cum să mă pregătesc și să studiez pentru a ajunge la standardele cele mai înalte și pentru a putea ulterior ține pasul în Vest.

”Viena mi-a schimbat profund viziunea asupra muzicii, artei, vieții în general!”

– Ați studiat în faza următoare la Universitatea de Muzică și Artele Spectacolului din Viena.
– Viena mi-a schimbat profund viziunea asupra muzicii, artei, vieții în general! Cred că nu există un loc mai bun pentru un muzician în formare: oferta culturală este impresionantă și am profitat din plin de ea. Mergeam zilnic la concerte, la expoziții de artă, la filme, la muzee… Până și o simplă plimbare pe străzile acestui minunat oraș era o sursă de inspirație infinită. Viena este frumusețe la tot pasul. Într-un fel, la Viena am devenit artist, înainte eram doar o bună pianistă.

Festivalul Internațional „Zilele Muzicale Sătmărene”, 2022
Primii bani câștigați din pian, cheltuiți pe jucării și dulciuri

– Azi, după ce ați strălucit pe atâtea scene și ați cucerit atâtea premii, vă mai amintiți primul spectacol? Prima scenă? Primul premiu?
– Primul spectacol a fost unul de Crăciun, la Școala de Muzică din Sighet. Luam lecții de pian de trei luni și am cântat trei piese de câteva secunde fiecare, cu un scăunel sub piciorușe fiindcă nu ajungeam până jos. Marea realizare era că la ultima piesă cântam chiar și cu ambele mâini deodată! Primul premiu a fost o mențiune la concursul Bach de la Cluj, în luna martie 1997, după cam un an și jumătate de studiu al pianului. Eram cam supărată că am luat doar mențiune, dar după două luni am mers la alt concurs și am luat premiul întâi, deci mi-a trecut!

– Înțeleg că premiile erau importante atunci pentru dumneavoastră…
– Când eram mică, mă bucuram să câștig fiindcă primeam și o sumă modestă de bani. Care erau apoi banii mei de buzunar: îmi cumpăram jucării și dulciuri cu ei! Haha! Cu timpul, concursurile au devenit un fel de rău necesar. Pe de o parte, ideea de concurs în artă este absurdă: jurizarea se poate face pe baze exclusiv subiective, în funcție de gusturile fiecăruia. Pe de altă parte, din păcate, trăim într-o lume în care premiile contează, așa că suntem nevoiți cu toții să ne încercăm norocul la concursuri și să sperăm că juriul va auzi și simți ca și noi.

Summa cum laude

– Care este pentru dvs. cea mai importantă distincție câștigată de-a lungul anilor? Pentru că au fost câteva…
– Din punct de vedere al dezvoltării carierei, premiul care mi-a adus cele mai multe beneficii ulterioare a fost premiul întâi de la concursul Musica Antiqua din Bruges, Belgia, în 2019. Cu toate acestea, bucuria cea mai mare a fost titlul de doctor în muzică, după o muncă asiduă de șase ani la redactarea tezei de doctorat. Acolo chiar am simțit o răsplată pe măsura eforturilor!

Colaborări și repertorii

– Aveți la activ mai multe colaborări. A fost una care v-a rămas mai aproape de suflet?
– Oportunitatea de a împărtăși muzica cu alți muzicieni de nivel înalt este un lucru pe care îl prețuiesc mai presus de toate. Sentimentul de a comunica în acest fel cu alte ființe umane este o experiență probabil greu de înțeles pentru un ne-muzician, însă pentru mine este unul dintre cele mai frumoase lucruri. Din fericire, am ocazia des să colaborez cu muzicieni pe care îi admir profund, atât muzical cât și uman, încât mi-e greu să aleg o singură astfel de instanță… Poate însă lucrurile care m-au marcat cel mai mult au fost ocaziile în care am contribuit prin muzică în mod direct la o cauză umanitară: un concert în colaborare cu muzicieni refugiați din Siria sau un turneu de concerte în zona Fukushima din Japonia pentru victimele dezastrului nuclear și al tsunami-ului din 2011.

– Cum vă alegeți repertoriul pentru concerte?
– Atunci când concertele sunt alături de alții, de multe ori nu aleg eu repertoriul. Însă atunci când cânt singură, încerc să îl potrivesc în funcție de locul în care cânt și preferințele publicului. În locurile unde publicul este obișnuit cu multe concerte, încerc să aduc repertorii inedite pentru un plus de noutate… Acolo unde concertele sunt rare, mă bucur să revin la capodoperele cunoscute care îmi fac mare plăcere atât mie, cât și ascultătorilor.

Credit: Ionuț Poptelecan
”Nu scena sau dimensiunea sălii contează, ci oamenii”

– Citeam undeva că ați fost prezentă pe ”scene mari”. Există pentru dumneavoastră scene mari și scene mici?
– Pentru mine, sincer, nu. Este un mod de a spune, scenele mari reprezentând sălile de concert mai importante din lume… Însă pentru mine nu scena sau dimensiunea sălii contează, ci oamenii. Un concert este o ocazie unică de a comunica emoții și de a oferi ocazia ascultătorilor de a se deschide emoțional pentru noi trăiri. Până la urmă asta e tot ce contează, cadrul este irelevant.

– Ați cântat în Austria, Germania, România, Spania, Japonia, Italia etc. Se simt de pe scenă diferențele de la o țară la alta?
– Răspunsul este un ”da” categoric! Publicul german este foarte disciplinat, cult, oarecum conservator atât în preferințe, cât și în reacții. Cel japonez foarte silențios, dar foarte entuziast… Iar cel din țările latine debordează de energie, din toate punctele de vedere.

”Acasă e acolo unde sunt oamenii dragi”

– Născută în România, studii în Austria, stabilită în Germania, concerte în lume. Unde e acasă?
– Voi spune și aici: acasă e acolo unde sunt oamenii dragi. Prin urmare, peste tot! Mă simt acasă în mai multe locuri și am învățat să mă adaptez ușor, altfel acest stil de viață e foarte greu de susținut…

– Ce amintiri vă sunt cele mai dragi până în ziua de azi din Sighetul copilăriei?
– De Sighet mă leagă în primul rând amintirile legate de cartierul în care am copilărit și zecile de jocuri pe care le jucam alături de frați și prietenii de la bloc. Am avut o copilărie foarte diversă, deși am început studiul pianului deja de la 5 ani. Și le sunt recunoscătoare părinților și bunicilor pentru că au ținut să păstreze acest echilibru și să nu mă priveze de copilărie.

Transylvanian Piano Trio în Maramureș
Concertele din Sighetul natal, ”o adevărată sărbătoare”

– Cum e acum când cântați acasă, în Sighet? Dar acasă, în România?
– La Sighet e mereu foarte foarte special, deoarece sala se umple în mod invariabil până la refuz, iar publicul este format în mare parte din oameni cunoscuți, oameni dragi… Este o adevărată sărbătoare! În România în general lucrurile variază. În locurile unde merg mai des simt că mă așteaptă oamenii cu drag. În locurile noi mă bucur enorm să mai cunosc încă un colțișor de patrie.

– Cât de des reveniți în Maramureș?
– Cât de des pot! De mai multe ori pe an, pe cât posibil… Nu știu cât de mult pot spune că îl redescopăr, acesta fiind mai degrabă un privilegiu al vizitelor rare. Mă bucur să pot să revin suficient de des încât să țin pasul oarecum cu el și să nu îl uit!

”… arta este mai presus de aceste lucruri”

– Sunteți profesor la Universitatea de Muzică din Nürnberg.
– Predau pian studenților de licență și masterat. Am o clasă foarte diversă, cu studenți din Germania, România, China, Ucraina, Spania… E o muncă foarte intensă, dar care simt că mă împlinește. Încerc pe cât posibil să profit de vârsta mea încă fragedă pentru un astfel de post și să îi îndrum pe baza experiențelor mele recente în ceea ce privește concursurile, pașii de urmat în carieră. Dar mai ales încerc să le transmit convingerea mea că arta este mai presus de aceste lucruri.

– Care sunt următoarele proiecte pe agendă?
– Publicarea acestui interviu mă va găsi cel mai probabil în Japonia, unde cânt un recital și câteva mici concerte educative în școli elementare. E un proiect foarte drag mie, la care am mai colaborat și în trecut. Ulterior, începe semestrul și la Nürnberg, unde trebuie să îmi fac datoria săptămânal, deci concertele vor fi ceva mai rare. Revin însă în țară în noiembrie, pentru un concert alături de colegii mei din Transylvanian Piano Trio și Filarmonica din Oradea. Abia aștept!

Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: Aurelia Vișovan

Spicuiri din CV

Aurelia Vișovan a început studiul pianului alături de Monica Chifor la Școala de Muzică din Sighet. Absolventă a Academiei de Muzică ”Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca (îndrumată de prof. Adriana Bera). Și a Universității de Muzică și Artele Spectacolului din Viena, unde a studiat pianul cu Martin Hughes și clavecinul cu Gordon Murray. În 2021 obține titlul de doctor la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.

Este invitată să cânte în mod regulat pe scene precum Sala Mare a Filarmonicii din Berlin, Elbphilharmonie Hamburg, BOZAR, Auditorio de Zaragoza, Brucknerhaus Linz, Die Glocke Bremen, Casa da Música Porto, Musikverein Viena sau Ateneul Român.

Are în palmares peste 25 de premii câștigate. Printre care locul I la Concursul internațional de pian ”Santa Cecilia” și premiul special pentru cea mai bună interpretare la Concursul internațional de pian ”Premio Jaén”. Premiul al V-lea la Concursul internațional de pian de la Takamatsu și premiul al II-lea la Concursul internațional de clavecin ”Paola Bernardi”.

Mai multe despre Aurelia Vișovan, aici.

CITEȘTE ȘI:
Din Sighetu Marmației, la Viena – un parcurs pe clape de pian

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.