Cine mă cunoaște se poate întreba: ce am eu cu sportul profesionist? Că jurnalist de sport nu am fost, nu am făcut parte dintre pătimașii tribunelor, nici nu am avut prieteni mulți printre cei care au conturat măreția sportului românesc. Am trăit acest fenomen astral la noi acasă. Prețuirea pentru acest fenomen de zile mari vine dintr-o pruncie a sărbătorilor de primăvară-vară, când în grădină ne jucam ”De-a popoarele”. Era un fel de oină simplă. Eram vreo 6-8 jucători, o minge din cârpe pe care o puneam într-o gropiță, lângă care stăteam în cerc jucătorii. Conducătorul de joc, un fel de antrenor, avea numele noastre, cu nume de popoare, trecute pe un caiet.
Numele erau alese de fiecare jucător. Antrenorul, prin surprindere, striga numele unui popor. Cel cu numele poporului, cât se poate de iute, apuca mingea din gropiță, numită lipcă, și lovea primul popor care îi era la îndemână. Sau era mai leneș în istoria jocului. Cel lovit era scos din joc. Și așa până rămâneau doi. Două puteri ale jocului. Unul câștiga. Ca în orice politică a jocurilor. De la acest joc sătesc am ajuns la liceu, unde am avut profesori, antrenori ai unor echipe cu palmares în zonă: Lorincz Ernest (fotbal), ori Ion Benga (volei). Eram spectator în tribunele Marmației. Când am ajuns în Baia Mare, știam să aplaud victoria din teren. Pe malul Săsarului începuse gloria sportului, Baia Mare fiind declarată de către jurnaliști, dar și de oficiali, a doua capitală a sportului românesc.
În vârful piramidei era echipa de handbal Minaur Baia Mare. Antrenor, emeritul Lascăr Pană. În redacția ziarului județean erau doi pricepuți și devotați redactori de sport: Ion P. Pop și Mihai Mureșan. Care mi-au devenit buni prieteni. Cu ei mergeam la meciurile echipei Minaur. Ba și la antrenamente. Așa l-am văzut în ipostaza de antrenor pe vulcanicul și exigentul antrenor Lascăr Pană. Studia mișcările jucătorilor, cu voce răspicată corecta greșelile de pe teren, astfel ca în meciurile echipei armonia jucătorilor să ducă la izbândă. Îmi aduc și acum aminte de coregrafia antrenorului Lascăr Pană pe terenul de antrenament. Părintele handbalului masculin știa într-un mod special pedagogia jocului și armonia sufletească a jucătorilor.
Nu este o simplă afirmație de spectator, ci fac apel la mărturisirile unor elevi ai lui Lascăr Pană, care îi păstrează un profund respect. Am devenit și eu apropiat de unii dintre ei: Iosif Boroș, Maricel Voinea, Gheorghe Covaciu. Cu portarul echipei HC Minaur, din vremea mea, Ion Belu, sunt prieten bun și vecin până în ziua de astăzi. Este reverberația terenului de handbal. Cu adevărat, am devenit prieteni de familie, așa că vă puteți da seama ce face sportul din oameni? Prieteni buni! Mă întorc la regretații mei colegi de redacție, Pop și Mureșan, care erau autorii unor programe de sală ce prefațau meciurile Minaurului. Acolo am fost invitat să scriu și eu despre emeritul Lascăr Pană, ori despre Rodica Dunca, gimnasta. Deși eram mai aproape de literatură cu preocupările mele, le plăcea colegilor mei metafora limbii române.
Și la rândul meu îl admiram pe fabulosul scriitor Fănuș Neagu, cu care eram prieten, care a transformat cronica sportivă în eseu literar. Așa am scris despre câteva din minunatele victorii ale Minaurului. După o victorie a echipei, suporterii băimăreni au așteptat-o la Seini, de unde s-a format un alai al solidarității sportive până în Baia Mare. Așa ceva nu se uită! Cu Lascăr Pană am rămas într-o relație vecină cu prietenia. La întâlnirile de sfârșit de an ale cotidianului „Graiul Maramureșului”, îl invitam și venea cu drag. Mărturie stau fotografiile. Era un prilej de a derula filmul prețuirii mele pentru el. Depășisem ritualul politeții firești. El îmi spunea pe numele de botez, eu îi spuneam Lascaris. Nu era o derivație politicoasă a numelui său, ci evocam un basileu din Niceea care a lăsat pentru posteritate tratate, discursuri și scrisori. I-a plăcut asemănarea.
Așa ne bucuram de întâlnirile noastre. În ultima parte a vieții, aflat pe un pat de spital, l-am căutat în câteva rânduri. Avea puterea morală a antrenorului cu multe victorii. Mă privea cu un calm aristocratic, de basileu. A rămas în sufletul meu. Între timp, gloria HC Minaur a fost scrisă de oameni talentați și pricepuți. Eu, l-a rugămintea colegei Ramona, am developat un film în care erou principal este Lascăr Pană. Un bărbat al sportului românesc, care mi-a marcat biografia. Așa se întâmplă când în pruncie joci oina simplă, în care sunt implicate popoarele cu numele lor.
Gheorghe PÂRJA
Sursă foto: arhiva personală Gheorghe Pârja
MINAUR 50
Mircea Petran și Tudor Botea. Exerciții de admirație reciprocă și povestea unei dragoste comune
Cel mai înfocat suporter: în 42 de ani a ratat maximum trei meciuri jucate acasă de Minaur
”Aveți o istorie superbă!” (George Buricea)
”50 de ani de Minaur înseamnă istorie. Istorie mare. Istorie importantă” (Constantin Din)
