Nu demult lăsasem în urmă o trecătoare (Pasul Bran), iar acum ne apropiam de alta: Transfăgărășan. După câteva serpentine, pe versantul stâng ni se arată Cetatea Poenari. Asemenea unui cuib de vulturi, ea domină Cheile Argeșului încă de pe vremea lui Negru Vodă, legendarul voievod căruia i se atribuie construcția primului turn al cetății, gândit ca punct de observație. Mai târziu, Vlad Țepeș a extins fortăreața, amplificându-i rolul strategic.
După alte câteva serpentine, intrăm în tunelul ce ne va scoate la Lacul Vidraru, unde barajul imens din beton ne întâmpină ca o a doua veritabilă cetate. O privire de la înălțimea lui te face să amețești, așa că preferăm să ne ridicăm ochii spre crestele montane, acolo unde cea mai mare parte a zăpezii s-a topit, lăsând loc unei frumoase nuanțe de verde, specifică plantelor alpine.
Urmând țărmurile Vidrarului și bucurându-ne de șoseaua șerpuitoare, dirijăm Peugeotul spre Lacul Bâlea, pe care aveam să-l atingem trecând un alt tunel. Nu înainte, însă, de a ne opri la Cascada Capra, aflată exact lângă drum și purtătoare a apelor lacului glaciar cu același nume. Ieșirea din tunel direct la Bâlea-Lac face întâlnirea și mai surprinzătoare. Te afli la cota 2000, în creierul munților, dar forfota umană e așa de mare încât ai impresia că ești într-o aglomerație urbană. Cu toate astea, o vizită pe una din cele mai panoramice terase din România, cea a Cabanei Bâlea, te va face să uiți de toți și toate.
Cu greu ne despărțim de acest paradis montan și, lăsând în urmă frumoasa Cascadă Bâlea, începem coborârea celui mai renumit drum românesc. Odată ajunși în Depresiunea Transilvaniei și având vecin Oltul, ne îndreptăm către Sibiu, în apropiere de care vom înnopta la cea mai frumoasă pensiune din tot concediul, aflată în satul Rășinari. Eram în sfârșit răzbunați!
A doua zi dimineață, după binemeritata cafea servită pe terasa cu grădină a pensiunii, ne luăm din nou tălpășița. Șederea la volan va fi scurtă, pentru că la doar câțiva kilometri de Sibiu, ne iese în cale localitatea Cristian, iar în centrul ei ne face cu ochiul biserica fortificată Sf. Servațiu, o veche moștenire săsească. Zidurile ei înalte se reflectă în apele limpezi ale râului Cibin, lăsând călătorul curios în legătură cu ce s-ar putea afla dincolo de ele. Așadar, ca să nu rămânem nedumeriți în această privință, am pășit înăuntru, acolo unde, conduși de ghidul nostru, o doamnă cumsecade, am descoperit Turnul… Slăninii. Când am intrat, ne–a lovit un miros de afumătură mai plăcut decât parfumul florilor de primăvară. Pe Sfântul Sisoe, ne aflam în templul cârnațului, al șuncii și al slăninii afumate !!!
Obiceiul păstrării aici a unor asemenea bunătățuri era vechi precum cetatea. Pe lângă rolul de imensă cămară a satului, bastionul alimentelor servea drept spațiu de provizii în cazul unui atac al năvălitorilor. Și pe bună dreptate, cine nu ar fi vrut să cucerească mica fortificație și să se înfrupte cu astfel de bucate, a căror aromă se simțea probabil de la un kilometru distanță. Cea mai mare bucurie a fost că ceea ce vedeam și miroseam în fața noastră… se putea cumpăra! Mie mi s-au pus ochii pe șirul de cârnați și i-am cerut doamnei un fir. Aș fi luat mai mult, dar aveam bugetul foarte bine organizat (a se citi ”zgârcit din fire”), fapt pentru care și în ziua de azi îmi pare rău și trăiesc cu speranța că voi ajunge din nou acolo și că voi găsi aceiași cârnați sublimi la gust.
Părăsim județul Sibiu. O barză, indiferentă față de ordinea umană a lucrurilor, și-a făcut un uriaș cuib pe monumentul care anunță intrarea în județul Alba. ”Vameșa” ne privește scrutitor de la înălțime, dar ne lasă să trecem liniștiți mai departe. La un moment dat, un indicator pe care scrie ”Cetatea țărănească de la Câlnic” ne face să cotim la stânga. Nu aveam acest obiectiv în plan, dar spontaneitatea face parte și ea din aventură. Nu ne-a părut rău, pentru că această cetate, așezată în centru satului Câlnic, este foarte bine păstrată, cu toate că are peste 800 de ani vechime. Existența ei se datorează tot comunității săsești, stabilită aici la sfârșitul evului mediu.
La fel ca la Curtea de Argeș, și aici suntem singurii vizitatori. Însă nu de tot singuri. O mâță guduroasă ne intră repede în grații, apoi se așează comod la soră-mea în brațe. A fost încă o pisică pe care, oricât de dragă ne-ar fi fost, nu am luat-o cu noi acasă…
Cu riscul să cădem în rutină și să devenim monotoni, am încheiat excursia noastră tot cu o cetate: Alba Carolina. Cetatea de la Alba Iulia impresionează de la prima vedere. Este grandioasă, elegantă și atât de mare încât pare a fi un orășel în sine. Cetatea e multicoloră: se află pe teritoriul românesc, a fost construită de habsburgi, însă după un model franțuzesc. Pentru mine, cireașa de pe tort este Biserica Sf. Mihail, cea mai veche (sec. XIII) și cea mai lungă catedrală (93 m) din România. În plus, așa cum menționam într-un articol precedent, este cea mai mare biserică în stil romanic de la noi din țară. Turnul ei, înalt de 62 m, arată ca o campanilă italiană, iar bolta foarte înaltă și spațioasă a fațadei o face unică.
Ca și concluzie, România e îmbietoare. Te ispitește să călătorești, te invită s-o descoperi, te îndeamnă să visezi. În ea se întâmplă multe lucruri frumoase, la fel cum frumoși sunt mulți dintre oamenii ce o locuiesc. O serie de monumente istorice de mare valoare au fost recondiționate în ultimii ani și asta nu poate decât să ne bucure și să ne dea încredere că astfel de lucruri vor continua să se întâmple și în viitor. (sfârșit)
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
