Ce să vă spun eu despre Innsbruck… Cu siguranță nu ne-a confirmat așteptările. Ni le-a depășit!
Ajungi în oraș și te îndrepți spre centru… Clădiri clasice și neoclasice se ivesc peste tot într-un amestec nemaivăzut. Nicio armonie, însă, nicio cursivitate; de parcă 100 de arhitecți diferiți își făcuseră toți mofturile. Colac peste pupăză, trecerea spre orașul vechi se face printr-un arc de triumf maiestuos. M-am gandit: sunt cumva într-un oraș cu pretenții de sorginte latină sau mă aflu, cum ar fi trebuit, în capitala Tirolului, situată între munți semeți și având faima unui ”Made in Austria” de neconfundat?
Ne trezim dintr-odată în fața unei biserici neogotice înghesuită între clădiri construite la începutul secolului XX. Intrăm și ne minunăm. Biserica e la interior atât de ortodoxă pe cât se poate. Miroase puternic a tămâie și atmosfera e evident estică. Innsbruck e mai cosmopolit și mai multicultural decât mi-aș fi putut închipui. Dar adevărata surpriză am avut-o atunci când am descoperit că în centrul vechi exista un centru și mai vechi, de-a dreptul medieval. Insprugk este denumirea originară a cetății de pe malul Innului, iar numele acesta nu constituie niciun secret: este o traducere din latină și înseamnă ”Podul peste Inn”.
Clădirile sunt înalte și lipite una de alta, așa încât soarele ajunge cu greu aici. Străzile sunt înguste, iar aspectul general este unul de labirint. Pasaje ornate cu bolte, sculpturi și alte elemente decorative ale unor epoci demult apuse fac deliciul privitorului căruia în general nu-i scapă asemenea detalii. Valuri de oameni se perindă într-un du-te-vino neîncetat. Innsbruck e un oraș turistic și în plus noi am nimerit în perioada târgului de Crăciun.
Fără a avea neapărat intenția de a scăpa de forfotă, ne-am abătut pentru câteva momente în curtea descoperită a palatului regal… Liniște absolută. Toți oamenii sunt pe pietonale, aici nici țipenie. Contrastul e uimitor. Ca și cum aș fi pășit în altă dimensiune, găsind în același timp ieșirea din labirint. Mă întorc, însă. Trebuia neapărat să urcăm în turnul fostei primării, un simbol al orașului, vechi de sute de ani. Clădirea m-a dus cu gândul la Turnul Sf. Ștefan din Baia Mare. Are aceeași înălțime, același spațiu îngust în interior, ocupat de o scară metalică în spirală. Detaliu de arhitectură genial, scara spiralată are două sensuri: pe unul se urcă, pe altul se coboară, astfel încât vizitatorii nu se încurcă între ei și nu creează aglomerație. 133 de trepte te poartă către panorama orașului și a munților din jur si tot atâtea te aduc înapoi jos în babilonul turistic.
Remarcăm că mulți vizitatori sunt italieni. Tonul ridicat și intonația lor specifică ies în evidență imediat. De la ei se ajunge ușor aici prin pasul Brenner, cel care traversează de-a latul Alpii. Au venit să vadă mica Romă austriacă, să pășească pe sub încă un arc de triumf și să urce treptele unei altfel de campanile, reprezentată de turnul primăriei. Sau să bea o cafea de mare clasă la cafeneaua ce are ca siglă Motanul Încălțat, acolo unde am intrat și noi să ne mai scuturăm de frig.
Apropo de personaje de poveste, centrul istoric e împânzit cu ele. Pinocchio, Albă ca Zăpada, Scufița Roșie și mulți alți protagoniști celebri apar în diferite locuri, postați pe la geamuri sau jos, la nivelul pavimentului. Apoi ajungem pe așa numita ”Alee a uriașilor”, un pasaj pietonal unde sunt expuși câțiva giganți simpatici realizați din materiale textile și umpluți probabil cu paie.
Spre final ne îndreptăm pașii către Inn, râul care străbate urbea tiroleză și de care se leagă istoria acesteia. E mult mai îngust decât îl cunoaștem noi la Rosenheim în Germania și unde aproape atinge dimensiunile unui fluviu; e limpede și puțin adânc, păstrându-și oarecum caracterul de râu montan. Reflectă nuanțe verzui în lumina de apus a soarelui. Apusul, de altfel, ne indică faptul că ar cam trebui să ne luăm tălpășița. Oricâte vinuri și cafele calde am fi băut, frigul tot ne dădea insistent târcoale. Așa că, la revedere Innsbruck, oraș al contrastelor, al surprizelor și al basmelor. Pe data viitoare, poate într-o vară, când ne vom plimba cu înghețata în mână si ne vom plânge de căldură!
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Superlative bavareze | galerie foto
