Cu o oarecare strângere de inimă am pornit spre Ivano Frankivsk. Bună parte din șoseaua spre regiunea vizată este indescriptibilă, chiar pentru cei care am prins drumuri proaste la noi. Atmosfera de la frontieră, soldații care patrulau de-a lungul graniței de pe Tisa, ecourile războiului și legendele despre sălbăticia cazacilor, alături de bogăția pădurilor carpatine mi-au creat impresia că am pășit într-o țară a zmeilor și căpcăunilor. Dincolo de șoselele desfundate, curțile și așezările, prin ordine și cochetărie, aminteau de disciplina și prosperitatea imperială, prezentă aici până nu demult.
Între punctualitatea austriacă și impetuozitatea dansului
Toate aceste iluzii au fost spulberate atunci când am ajuns la gazdele noastre, în Ivano Frankivsk. Ne-au așteptat cu emoție și simplitate, ca pe o delegație de mare importanță. Ne-au pus la masă și acolo am văzut ce înseamnă spiritul ucrainean: belșug, prietenie, voie bună, în ciuda tuturor problemelor care atârnă asupra țării. La ucraineni toasturile sunt nenumărate, iar dacă vrei să îți meargă bine, bei paharul până la fund. O anumită sobrietate și punctualitate austriacă au caracterizat programul acestor zile, care s-au dizolvat doar în impetuozitatea dansului pornit în seara zilei a doua de un ansamblu de dansatori liceeni, la Colomeea.
Vizite culturale în ploaie încăpățânată
Miezul acestei vizite ucrainene a fost Cernăuțiul, localitate legendară datorită anilor de formare a poetului național Mihai Eminescu. Istoria acestor ținuturi din nordul actualei granițe cu țara noastră are multe puncte comune cu cea a Transilvaniei și a Bucovinei/ Moldovei noastre, fiind marcată de specificul multicultural. Am ajuns cu emoție la Cernăuți în miezul unei zile în care a plouat cu obstinație, astfel încât plimbarea pe jos a fost aproape în totalitate cenzurată. La Cernăuți am poposit în trei locuri reprezentative pentru cultura locului: Universitatea Națională „Yuriy Fedkovych”, care se vizitează cu ghid, asemeni oricărui obiectiv turistic important, dar mai ales la două dintre instituțiile de învățământ de prestigiu din localitate: Liceul nr. 1 „Mihai Eminescu”, cu denumirea oficială ucraineană Școala Generală cu ciclurile I-III din Cernăuți, (cu predare în limba ucraineană, dar unde există și o catedră de limba și literatura română) și la Gimnaziul nr. 6 „Alexandru cel Bun”, o școală reprezentativă românească din Regiunea Cernăuți, care înseamnă nu numai educație în limba maternă, ci și un bastion al culturii românești.
Cernăuți – o cetate multiculturală
Universitatea cernăuțeană este un impresionant edificiu arhitectural (astăzi inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO), realizat în secolul al XIX-lea, fiind destinată inițial a fi reședință a mitropoliților Bucovinei și Dalmației, ulterior fiind transformată în cetate a științelor universitare (1956), dar păstrându-și însemnele originare, printre care amintim biserica seminarială în care se oficiază și astăzi liturghiile, unde au dreptul de a fi cununați atât studenții, cât și profesorii instituției. Ne-au impresionat atât jovialitatea ghidului, cât și bogăția informațiilor transmise, precum și ospitalitatea generalizată a oamenilor. Cernăuțiul ni s-a revelat astfel ca o cetate multiculturală de înaltă ținută academică și morală, un loc în care istoria a făcut să se perinde stăpânirile și etniile fără a fi zguduită de animozități, ci armonizând diferențele.
Versurile eminesciene emoționează peste tot
Cel mai emoționant moment a fost, însă, cel puțin pentru mine, acela în care am auzit rostite versurile eminescine în limba română, cu un pronunțat accent slav, de câțiva superbi elevi ai Liceului ”Eminescu”. Deși nu este un liceu românesc, aici poetul este respectat ca un patron spiritual autentic, iar conducerea face toate demersurile pentru a conserva ceva din atmosfera veche a școlii imperiale, din care s-au mai păstrat mobilerul autentic de cancelarie și masiva ușă de lemn de la intrare.
Comunitatea românească din Cernăuți este destul de restrânsă ca număr azi, dar în ciuda adversităților și a tentativelor oficiale de șteregere a urmelor istorice ale românității, a reușit să își păstreze specificul și să lupte pentru drepturile ce i se cuvin. O dovadă în acest sens: școlile cu predare în limba română care beneficiză de o anumită autonomie organizatorică în sensul alegerii programei și a creării manualelor de studiu, dar și de uni ambient cât mai prietenos și cald pentru elevi.
Lecțiile ucrainene
Statutul dascălului în societatea ucraineană este privilegiat și nu rămâne, ca la noi, la stadiul de simplu slogan dintr-un text oficial. Dascălii înșiși își cunosc valoarea și luptă fără rețineri pentru a-și afirma punctul de vedere și a-și susține drepturile. Ba mai mult, societatea civilă fraternizează cu mișcările lor de protest, care – nu de puține ori – se derulează în stradă și implică inclusiv blocarea unor artere importante de circulație până când autoritățile înțeleg că trebuie să îi asculte.
De la ucraineni putem învăța întâi de toate tăria morală în fața oricărui tip de adeversitate istorică, dragostea față de neamul și cultura lor, responsabilitatea plină de dăruire față de generația fragedă care trebuie modelată în școală. Naturalețea și simplitatea cu care își afirmă valorile, setea de a trăi și a se bucura, evidentă în ritmul alert, aproape sălbatic al dansului. În viziunea lor nu este loc pentru perspective pesimiste, de aceea lupta e tenace și continuă.
Monica D. Cândea