Am început săptămâna trecută să depănăm amintiri cu scriitorul Gheorghe Pârja. Primul popas l-am făcut în preajma prieteniei sale cu Ștefan Hrușcă. Azi mutăm discuția spre noaptea dintre ani. Și povestim despre primele revelioane organizate în Desești. Când liceenii anilor ’60 se întorceau în satul natal de sărbători și, după colindul de Crăciun, treceau la Tom Jones și Rita Pavone…
”Din casele țăranilor din Desești începea să se audă radio-ul”
– De Crăciun mărturiseați că fiecare stătea în satul lui și urma tradiția.
– Așa era. Dar noaptea dintre ani făcea parte din altă poveste. Era prin anii ’60. Din generația mea, din 32 de copii, 24 am mers la școli mai departe. Iar din postura de liceeni, de sărbători ne întorceam în satul natal. Noi nu mergeam în tabere, nu aveam alte evenimente. Așa că veneam acasă. Lumea începea deja să se transforme. Din casele țăranilor din Desești începea să se audă radio-ul. Să răzbată muzica de la pick-up. Ajunsese în sat caravana cinematografică. Fac o paranteză: primul film l-am văzut într-un an, exact de sărbătorile de iarnă, proiectat pe peretele școlii. ”Tudor”, cu Emanoil Petruț. Revin. Lumea se schimba, iar noi simțeam nevoia să fim moderni. Ne-o impunea cumva și realitatea. Și, ca să fim moderni, am organizat primele revelioane în Desești.
”Revelioanele noastre din Desești erau un soi de ritualuri de inițiere”
– Invitați-ne la un astfel de revelion!
– Direcțiunea școlii ne dădea o sală de clasă. Acolo ne adunam seara în 31 decembrie și stăteam până a doua zi dimineața. Fetele împodobeau sala cu hârtie creponată. Băieții aduceau lichiorul și muzica. Alcool nu se prea consuma. Eram cuminți. Nu ne-o impunea nimeni, era în noi. Așa simțeam să fim. Muzica era componenta esențială a revelionului. Aveam un coleg care se ocupa de asta, aducea discuri și alegea muzica. Acum, dacă mă gândesc, era un fel de DJ al zilelor de acum… Ascultam ”Delilah” a lui Tom Jones sau ”In ginocchio da te” a lui Gianni Morandi. Ne plăceau Rita Pavone și Edith Piaf. Dansam, nu stăteam lipiți de pereți. Povesteam. Studiam în orașe diferite așa că revelionul era bun prilej să povestim fiecare pe unde eram și cum o duceam. Acum, dacă privesc retrospectiv, revelioanele noastre din Desești erau un soi de ritualuri de inițiere.
– Muzica era importantă. Erați un mare dansator?
– Aveam o pasiune pentru muzică. Asta da. Eram un bun ascultător. Nu eram chiar afon, dar nici nu excelam pe ringul de dans. Acum recent am dăruit discurile după care dansam la acele revelioane. Regretatul actor Paul Antoniu m-a ajutat cândva și mi-a copiat o parte din discuri pe CD-uri. Așa că mai ascultam uneori cântecele revelioanelor de cândva. Le mai ascult și acum…
”Mărturisirile, dacă se rosteau, se făceau așa că nici noaptea nu știa…”
– Povești de iubire s-au înfiripat cu prilejul acestor revelioane?
– Vârsta era a poveștilor de iubire… Îmi amintesc că nu aveam gelozii, nu aveam patimi profunde. Eram noi toți, împreună. Nu îmi amintesc să fi existat perechi… Eram timizi. Trăirile, dacă existau, erau reținute, nu manifeste. Mărturisirile, dacă se rosteau, se făceau așa că nici noaptea nu știa… Așa eram educați. Nu știam să fim altfel.
– Păi și sub vâsc ce se întâmpla?
– Nu aveam noi vâsc! Aveam alte rânduieli. Nu știu nici măcar dacă ne îmbrățișam… (și scriitorul cade un pic pe gânduri, apoi zâmbește unei amintiri) Ba da, ne strângeam în brațe…
– Cochetării sentimentale existau și nu prea. Dar vestimentare?
– Erau foarte discrete. Ne îmbrăcam la costum. Domnește. Nu eram în costume populare.Ținutele erau o miză. Miza să fim împreună. Comuniunea. Eram noi toți, împreună. La alte evenimente din sat niciodată nu eram toți. Niciodată.
”Eram un fel de «dizidenți» ai comunității”
– Ați dus în revelioanele acestea moderne și ceva din tradițiile satului?
– Lumea satului își vedea de treabă în continuare: copiii colindau, se mergea la biserică, se făceau metehăi. Noi, tinerii satului, începeam să ne rupem de tradiții. Cotidianul se cerea trăit! Aceste revelioane ale noastre, ale liceenilor anilor ’60 reveniți în Deseștiul natal, au fost prima ieșire din obiceiurile satului. Prima spargere de normă. Eram un fel de ”dizidenți” ai comunității. Eu îți povestesc de Desești pentru că acolo am experimentat eu această realitate. Dar fenomenul era similar în tot Maramureșul istoric.
– Lumea rurală este în general refractară la nou. Și la… ”dizidenți”.
– Noi simțeam să facem altceva. Și făceam altceva. Ni se părea că ”altceva-ul” nostru ni se potrivește. Chiar eram admirați în sat. ”Tinerii au făcut la școală revelionul”, spuneau sătenii. Și cu asta discuția se termina. E drept că nici nu făceam noi lucruri demne să se audă în sat!
”Revelionul era un fel de ieșire din colind…”
– Azi cum simțiți aceste prime revelioane din Desești?
– Farmecul colindelor se epuiza în seara de Ajun și în zilele de Crăciun. Revelionul era un fel de ieșire din colind…
– Când ați petrecut ultimul revelion la Desești?
– Atunci. În anii de liceu. Dar nu am uitat revelioanele din Desești, când în școala din Desești cântau Tom Jones și Rita Pavone. Vezi tu, Ramona, eu mă autodefinesc drept conservator, în sensul că încerc să conserv lucrurile bune. Doar că nu mai sunt așa de sigur care sunt ele, asta e toată povestea…
Ramona-Ioana Pop
CITEȘTE ȘI:
Gheorghe Pârja: ”Da, iar vine Hrușcă! Pentru că vine Crăciunul!”
