Prin Desești, așa cum îi place scriitorului Gheorghe Pârja să spună, a trecut o bună parte a literaturii române contemporane. Și nu exagerează. Pentru că Serile de Poezie de la Desești, din cadrul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, au adunat în ograda casei părintești scriitori unul și unul. Ideea Serilor de Poezie de la Desești a apărut în octombrie 1979, când Nichita Stănescu a pășit, alături de Pârja, în satul de pe Valea Marei. Din 1984, numele evenimentului a devenit Serile de Poezie ”Nichita Stănescu” de la Desești. Iar din 2002, pe covorul de iarbă din ograda cu scriitori pășesc cei care câștigă Marele Premiu ”Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești.
”Totul a plecat de la o tăcere de a mea”
– Știu, domnule Pârja, 19 octombrie 1979 este data oficială de naștere a Serilor de Poezie de la Desești. Dar parcă îmi spune ceva că germenele acestei idei este mult mai vechi…
– Totul a plecat de la o tăcere de a mea acumulată în vremea când eram elev la Sighet, iar mai apoi lucram la Muzeul Maramureșean. Citind presa interbelică, am descoperit că nu era consemnată nicio prezență literară mai notabilă pe aceste meleaguri. Și a crescut în mine regretul că Maramureșul este pustiu din acest punct de vedere. Se spune că, după Marea Unire, ar fi venit în Maramureș Liviu Rebreanu. Că ar fi trecut pe aici și Camil Petrescu. Dar eu am avut șansa să stau de vorbă cu unii din gazetarii vechi ai județului, iar ei spuneau că nu știu despre așa ceva. Tentative ulterioare de a aduce nume mari ai literaturii române în Maramureș au mai existat. Fostul meu coleg V. R. Ghenceanu îmi spunea că a însoțit un grup de scriitori (din care făceau parte Ana Blandiana, Cezar Baltag, Grigore Hagiu)… Dar erau întâmplări singulare. Insule. Așa că a încolțit în mine tentația să pornesc în această aventură.
Nichita a fost garanția, Pârja a devenit adresa
– Așadar pe acest fundal a venit 19 octombrie 1979.
– Povestea venirii lui Nichita Stănescu la Desești am spus-o deja împreună în martie. Nu revenim. Acceptând invitația de a veni la Festivalul de Poezie din Sighetu Marmației, poposind mai apoi în curtea mea părintească din Desești, Nichita a devenit un simbol pentru Maramureș. A devenit o garanție: dacă el a fost în Maramureș și s-a simțit bine, atunci și alți scriitori pot veni aici și vor avea ce vedea. Simplu: dacă a fost Nichita în Maramureș, trebuie să fie ceva acolo… Pornind de la acest reper, au venit oameni de mare calitate la Serile de Poezie de la Desești, pe care le-am imaginat atunci și acolo împreună cu Nichita. Au venit Sorescu, Blandiana, Bădescu, Vulpescu… O bună parte a literaturii române a trecut prin Sighet și a ajuns și în curtea casei mele părintești din Desești…
– Nichita a devenit garanția. Iar dumneavoastră?
– Eu am devenit o adresă. La care poți veni în Maramureș. O adresă unde poți mânca pancove și curechi, mere și nuci, poți bea dintr-o glajă de horincă. Dar, mult mai important, unde ai cu cine povesti. Asta a fost una din cheile de boltă ale evenimentului, dacă stau bine și mă gândesc: la Desești cunoșteai lume și aveai cu cine povesti. Serile de Poezie de la Desești erau și seri de cunoaștere. În care ne unea nu doar poezia, ci și spiritul de laolaltă. De fapt la Desești, în toate aceste seri, a fost vorba despre poezie sub semnul valorii și despre prietenie ca mod de existență.
– Și nimic nu s-ar fi întâmplat fără niște gazde extraordinare, de o discreție incredibilă.
– Mama Doca și tatăl Gheorghe și-au deschis poarta și sufletul pentru a primi la Desești, în ograda lor, un popor de scriitori.
La sate erau apreciate cotele de lapte și carne, la Desești se numărau rimele
– La momentul lansării Serilor de Poezie de la Desești nu ați fost chestionat ce căutați cu… rimele pe ulițele satului?
– Pe vremea când la sate erau apreciate cotele de lapte și carne, noi ne încăpățânam să oferim poezie. Mi s-au pus și întrebări sucite: ”Ce produce poezia? Ea nu dă lapte!” În acea vreme singurul răspuns la asemenea răutăți era consecvența. Încăpățânarea de a nu renunța. În timp au acceptat să vină la Desești nume sonore. De neatins. Așa că s-a renunțat la întrebările proaste.
– Și din 1979 tot vin poeți în Desești. V-ați gândit că inițiativa de atunci va fi în 2022 o tradiție? O tradiție încă vie?
– Atunci când pașii poetului Nichita Stănescu au tulburat roua romaniței de prin ocolul casei părintești, nu știam că Dumnezeu a botezat toamna cu numele poeziei la Desești. M-am întrebat și eu: de ce poezie la Desești? De unde atâta consecvență, aproape miraculoasă, care ne-a făcut pe câțiva entuziaști să nu avem rupturi în aceste întâlniri devenite astăzi de notorietate? Poezia la Desești a încolțit din încăpățânarea unor oameni care s-au ocupat cu făptura visului. Era demult, acum pot spune foarte demult, pe când câțiva am pus un pariu, poate cu noi înșine, să o luăm pe o cale mai puțin bătută prin părțile noastre. Era drumul anevoios, deloc sigur, în căutarea poeziei. Acum, după atâția ani, pot depune mărturie: asediul idealului a fost nespus de aprig.
– Printre acești tineri care au pariat pe poezie v-ați numărat.
– Am fost cu ideea. Dar de unul singur nu faci nimic într-o asemenea aventură. Să îl amintesc aici doar pe criticul și istoricul literar Laurențiu Ulici. A depus garanție pentru minunata călătorie în nord a lui Nichita Stănescu, de unde a început totul. Iar când genialul poet a plecat într-un miez de noapte, a lăsat ușile satului larg deschise. Așa că a putut intra în sufletul nostru o bună parte a scriitorilor literaturii române contemporante. Ba au avut loc în amfiteatrul inimilor noastre, pe pajiștea ocolulului părintesc, și scriitori din Europa largă. Poetul Ion Mureșan, laureat al Marelui Premiu ”Nicihita Stănescu” în cadrul Serilor de Poezie de la Desești, fin observator al poeziei profunde, remarca un fapt îmbucurător: că frontierele poeziei europene au pătruns într-un loc sacru de lângă turla bisericii din Desești. Au trecut pirn satul de pe Valea Marei Marin Sorescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Dinu Flămând, Matei Vișniec, Leo Butnaru, Adrian Păunescu, Radu Țuculescu, Ion Zubașcu, Nicolae Prelipceanu, George Anca. Doar câteva nume. Și, revenind la criticul Laurențiu Ulici, acesta a patronat din 1979 cu discreție serile de la Desești.
”Anul acesta sunt 20 de ani de când dăm acest premiu”
– În 2002 ați lansat Marele Premiu ”Nichita Stănescu” acordat în cadrul Serilor de Poezie de la Desești.
– Eu așa consideram atunci, așa simt și acum. Că poezia nu se premiază. Ea trece din starea de cuvânt în starea de revelație. Și totuși… La ediția din 2002, Carolina Ilica a devenit primul laureat cu Marele Premiu ”Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești. Cea care a înnoit poezia română cu formula ”poemului dublu”. Poeme perechi care se completează reciproc, având, însă, existență de sine stătătoare. An de an, am trăit emoția de a alege, alături de un juriu, poetul care va primi acest premiu. Un premiu care a ținut mereu cont de un singur criteriu: valoarea.
– Și dacă la festivalurile prestigioase de film vedetele pășesc pe covorul roșu, la Desești, în fiecare toamnă din 2002 încoace, poeții pășesc pe covorul de iarbă spre Marele Premiu.
– M-am convins an de an că poezia rămâne mireasa fără nuntă a celor care mai cred în energia cuvântului. Poate unora le putem părea anacronici când, într-o lume în care banul a devenit lucirea vicleană a existenței, câțiva oameni mai cred în puterea poeziei. Mai cred că omul are și suflet. Se mai hrănesc din polenul scump al poeziei. La Desești se vine cu o credință sublimă în Poezie. În Marele Cuvânt. Poate este mai greu, în învolburarea acestei lumi, să ne așezăm la masă cu această liniște înaltă. Și ce teribil de grea, dar frumoasă această muncă! Să intri în cotloanele Cuvântului, să-i lustruiești pereții de multă igrasie pe care o depun nepricepuții, răuvoitorii, întâmplătorii, dar mai ales uitucii. Din fiecare avem suficienți. De aceea paza contra ruinei Cuvântului este extrem de necesară. La prima vedere pare o nebunie, un orgoliu, o îngâmfare. Anul acesta sunt 20 de ani de când dăm acest premiu. Și am bucuria că toți cei care au fost laureați în ograda cosmică din Desești sunt nume. Fără orgolii spun: durata a adus prestigiu manifestării, iar pentru mulți scriitori chiar consacrarea.
În 2015, Ana Blandiana a primit Marele Premiu ”Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești
– Mă uit pe lista de premianți și mă întreb: cât de complicat a fost să convingeți un poet care a câștigat în 1982 Premiul Internațional Herder la Viena să accepte o distincție într-o ogradă dintr-un sat din Maramureș?
– Am avut emoții teribile cu Ana Blandiana. Recunosc că i-am propus cu sfială să accepte un premiu oferit într-o curte de casă de țară. Reacția a venit simplu: ”Este ceva extraordinar!”, mi-a răspuns. Și uite așa, în 2015, Ana Blandiana a primit Marele Premiu ”Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești. ”Am primit multe premii, inclusiv internaționale, dar n-am fost atât de emoționată ca acum. Mă simt la Sighet ca acasă, iar faptul că primesc un premiu la Sighet sau la Desești mi se pare mai emoționant decât dacă l-aș primi la București sau la Milano”, declara pe covorul de iarbă poeta. ”Este un miracol în România că acest festival de la Sighet există de 41 de ani. Că, de 36 de ani, Nichita Stănescu a devenit maramureșean prin Gheorghe Pârja și Serile de Poezie de la Desești”, mărturisea Ana Blandiana.
Împăcarea literară din ograda cu romaniță
– Într-o istorie de două decenii, pe lângă Marele Premiu al Serilor de Poezie de la Desești s-au țesut multe povești. Alegeți una.
– Au fost întâmplări fel de fel. A existat chiar și un moment de împăcare literară în curtea părintească. Este de notorietate polemica purtată de Gheorghe Grigurcu, critic literar și poet, cu promoția lirică a anilor ’60, îndeosebi cu Nichita Stănescu. M-am întrebat de multe ori cum un critic rafinat precum Gricurcu îl neagă pe Nichita Stănescu. Dar i-am respectat părerea. În 2006, prozatorul Radu Țuculescu m-a întrebat ce ar fi să acord premiul lui Grigurcu. ”Dar să știi că refuză!”, m-a avertizat. Mă așteptam să-l refuze. După ce am anunțat cine e destinatarul Marelui Premiu, șoc. A urmat o tăcere. Și prin această tăcere, criticul a pășit pe covorul de iarbă și romanță spre diplomă. A făcut un elogiu extraordinar poeziei lui Nichita. În curtea lui Gheorghe Pârja din Desești. Episod consemnat pe larg de Ion Zubașcu în România Literară, sub titlul ”Împăcarea lui Grigurcu cu Nichita la Desești”.
”Ne adunăm și învățăm să citim poezie”
– Ce sunt, domnule Pârja, aceste seri de poezie? Dincolo de tot ce s-a spus și s-a scris despre ele în acești peste 40 de ani?
– Am început să adun cărți și să-mi închipui că voi face din cuvinte un acoperiș de casă. Am reușit, în parte. Dar cu vremea am devenit orgolios și am zis că e bine să fac un adăpost mai mare din cuvinte în care să intre tot satul. Izbânda a fost în 1979, când a venit în Desești Nichita. Și a început să taie felii de cer, croind la poalele Gutâiului o lume extrem de personală, pe care și-a pus semnătura. De atunci, ne adunăm toamna în satul de pe Valea Marei. Încercăm să-i copiem gestul. Cum el este unic și greu de depășit, ne adunăm și învățăm să citim poezie.
Din cartea de onoare a Serilor de Poezie ”Nichita Stănescu”
”Bună seara, Nichita!” (Adrian Păunescu, 1986)
”Altarele mărunte slujesc credințe mari” (Mihai Șora, 1989)
”Cu bucurie și emoție am trecut pe la Tine, Nichita, dragule” (Nicolae Breban, 1991)
”Am venit și eu să colind stelele, atât de limpezi peste Desești, și să mă vindec de toamnă cu descântecul lor” (Marin Sorescu, 1987)
”Dacă, trecând Gutâiul într-un octombrie, te poți întâlni cu Dumnezeu, la Desești îi poți auzi pașii venind spre oameni din eternitate” (Horia Bădescu)
”Tandre felicitări și închinare sufletului deseștenilor care au făcut și fac, an de an, ca o seară de toamnă să devină timp cosmic, rostit pentru sărbătoarea poeziei cu iubire” (Ioan Moldovan)
Ramona-Ioana Pop
Sursă fotografii: arhiva personală Gheorghe Pârja
CITEȘTE ȘI:
”În luna lui Marte”, o călătorie prin Maramureșul lui Nichita Stănescu
