Când spui Emeric Ienei te duci cu gândul la un antrenor pedagog de școală aristocratică în fotbal. Un gentleman al acestui sport în care, deși uneori se mai rup tibii, el, nea Imi, cum i se spune, te poate servi mereu cu un ceai dacă e vorba de un taifas despre fotbal. Să îți explice, cu înțelepciune, despre fotbalul ba mai abraziv, ba mai poetic cumva.
A crescut jucători de rasă, a înfiripat idei, a fost mereu genul de om care să spună ceva în acest sport ciufulit uneori. A făcut-o cu o vervă cumva așezată, deși uneori avea de ce să se agite. A știut mereu că acest sport numit fotbal se mănâncă pe teren cu niște oameni pe care e important să îi pui acolo, la locul lor, unde știu ei că pot juca, totuși, cel mai bine. A făcut-o și la Steaua care în 1986 câștiga Cupa Campionilor Europeni, a făcut-o și la națională. Cum ar spune cunoscătorii, a avut ochi pentru cei care nu băteau mingea doar în curtea școlii ca să spargă geamurile.
De ce să îl prețuiești pe nea Imi? Dincolo de performanțele lui, și pentru delicatețea sa într-ale exprimării în ceea ce privește fotbalul, ceea ce poate părea acum o rara avis pentru mulți. Pentru unii, ziua de 22 martie poate fi una oarecare. Pentru alții – mai puțini, e drept – e una în care s-a născut nea Imi, un aristocrat al fotbalului nostru. Care ne-a învățat că acest sport înseamnă și eleganță. Și pe teren, și în discurs.
Tiberiu Sabo
Sursa foto: Wikipedia / Dan Avraham
