Roata, simbolizată prin cercul de foc al soarelui, a fost și este mijlocul care asigură progresul omenirii. Iar carul cu patru roți, o imitație a Ursei Mari, este precursorul noianului de mașini din ziua de azi. Pornind de la loitrele unei căruțe din Maramureșul de cândva, să vă spun o poveste de iarnă…

Căruța a dus omenirea spre progres

Omul, în evoluția sa istorică, a descoperit roata, nu a inventat-o. Arheologii și antropologii nu spun cu precizie unde a apărut pentru întâia dată. Urme istorice arată prezența ei cam peste tot în lume. Doar roata singură era, însă, puțin folositoare. A fost nevoie de timp până când cineva a inventat axul pe care a fost așezată roata și așa aceasta a căpătat o largă utilitate: fabricarea oalelor și vaselor din lut, transportul bunurilor și persoanelor dintr-un loc în altul, fapt ce a permis dezvoltarea schimburilor. Carul de luptă poate fi un alt exemplu. Se poate ca primul mijloc de transport să fi semănat cu o roabă. După alte veacuri, roțile au fost așezate la capetele axului. A apărut carul tras de om sau de animale.

Până și căruțele au service-ul lor…

De la platforma celtică până la faimoasele calești de la curtea Regelui Soare, de la carul de luptă al lui Ramses al III-lea până la poștalioanele din Far West-ul secolului XVII, carul a însoțit omenirea pe lungu-i drum către modernitate, contribuind fundamental atât la progresul economic, precum și la expansiunile armate de peste mări și țări.

Urmărind numai scopuri pașnice, carul a fost nelipsit din gospodăriile țărănești de pe meleagurile noastre. Nu a dispărut, multe dintre gospodării îl folosesc încă. Carul mai poate fi încă văzut pe șoselele europene și naționale, ba chiar și pe micile noastre autostrăzi, alături de bolizii mecanici care gonesc împinși de o herghelie de cai putere. Aidoma unei mașini care atunci când se defectează este dusă la service, și căruțele aveau atelierele de rotărie care, din nefericire, sunt tot mai puține, practic pe cale de dispariție. Înlocuirea pieselor stricate se făcea cu altele noi, confecționate ”handmade” din lemn de cea mai bună calitate.

Lemnul pentru căruță trebuie ales cu mare băgare de seamă

Fabricarea unei căruțe este un act de mare grijă și multă responsabilitate. Se urmărește asigurarea trăiniciei: să dureze cel puțin o generație, dacă nu mai multe. Ca orice mijloc fix, și căruța este supusă uzurii. Prin folosirea mai intensă, unele piese se strică mai repede decât altele și trebuie înlocuite cu altele noi. Fiind dintr-un anumit lemn, gospodarul se îngrijea din vreme să caute copacul potrivit fiecărei piese. Acel copac trebuia să fie dintr-un anumit soi, să nu fie nici prea tânăr, nici prea bătrân, să-l taie la vreme de iarnă, să-l țină la uscat la loc ferit, la umbră vreo doi-trei ani cu coaja pe el și apoi să-l prelucreze.

La o căruță cel mai des se stricau loitrele și roțile, acolo unde se exercită presiunea cea mai mare dată de încărcătură. Noțiunea de loitră vine de la scara folosită pentru asaltul zidurilor de sprijin ale cetăților. Așa arată o loitră, ca o scară așezată de-a lungul carului, paralel pe lungimea lui, de-o parte și de alta.

O lecție de la tată la fiu, ”predată” în gerul dimineții

Era într-o dimineață tare devreme cu Luceafărul dimineții pâlpâind pe cerul senin când, pruncul pe jumătate adormit, lua drumul codrului alături de tatăl său în căutarea lemnului necesar pentru făurirea noilor loitre de la car. Era un ger domol pentru mijlocul lunii lui Făurar, când sania trasă de cai se îndrepta spre pădurea plină de mistere. Înfofoliți în pături de lână, așezați peste sarcina de fân a cailor, cele două umbre contrastau puternic cu albul zăpezii înalte cât gardul.

Pruncul privea spre cer întrebându-se despre rostul călătoriei sale matinale. Trezit de aerul tare, și-a adus aminte că și-a dorit el să vadă cum se alege un arbore pentru loitrele carului, cum arată el în pădure înainte de a fi adus acasă și prelucrat spre împlinirea menirii de a deveni o loitră la car.

”Vezi tu, mă, copile, no aiesta lemn îi bun! Îi crescut drept și nu are mai mult de 20 de ani. Pântru că nu are crengi pă iel, că nu are noduri. Să știi că un lemn pleznește p-acolo pă unde-s nodurile, nu pă nod da pă lângă iel. Apoi, ni vezi cum îi crescut un pic mai departe de ceilațî copaci, așe că-i neumbrit, o avut bugăt soare. Amu avem unu care ne ajunje la o loitră da ne mai trebe încă unu pântru ceielaltă loitră. Așe că fă bine și te uită dimprejur și unde-i vede unu ca aiesta, să-mi zâci.”

O lume de poveste, o poveste într-o lume

În vreme ce copacul minune cădea sub securea care lovea repetat în același loc, aproape de rădăcină ca să nu rămână cioate, soarele se ridicase pe cer. Razele sale loveau zăpada imaculată din toate părțile. Din copaci și de pe pământ răsăreau o mulțime de arătări făcute din cleștarul cel mai curat ce trimitea sclipiri unduitoare printre crengile albite pe deasupra și gri pe dedesubt. Dintr-o dată s-a deschis o lume de basm, o lume-ntr-o poveste reală. Pruncul nu s-a lăsat de două ori invitat să intre fără bilet.

Lumina creștea și scădea, se întețea sau își potolea dansul după locul din care privea. O lume mirifică din care lipsea numai crăiasa zăpezii. La un moment de liniște, dinspre mijlocul pădurii s-a auzit un fel de ropot surd. O mică turmă de ciute și-a făcut apariția de pe un povârniș, nu foarte departe de locul în care se aflau cei doi căutători de lemn pentru loitra carului. Coarnele cerbului păreau imense când purtătorul lor s-a așezat ca pentru o poză de copertă în fața turmei, privind oarecum nedumerit spre aceia care se încumetă să le calce teritoriul. O fornăială scurtă a cerbului a pus în mișcare turma. Au zbughit-o la fugă, adâncindu-se în zăpada groasă. Îndată au dispărut pe vale.

Pruncul n-a găsit lemnul potrivit, dar a găsit o lume de mister, o lume în care și-a dorit să intre și care l-a urmărit o viață. O minunată poveste creată și spusă de zăpadă, pădure și căprioare. Soare și frig, dar atât de frumos!

dr. Vasile BÎRLE

CITEȘTE ȘI:
O poveste de Plugușor, din Maramureșul de altădată
Dacă toate zilele ar fi ca acelea în care casa copilăriei mirosea a pâine proaspăt scoasă din cuptor…
Parfum de toamnă în ecoul timpului sau despre cum uităm să trăim, căutând mereu răspunsuri

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.