Nu știu cum se întâmplă, dar se întâmplă în fiecare an. Toamna mă ia prin învăluire, mă ademenește cu toate nuanțele și aromele ei și cad, spre final de octombrie, din nou în admirație totală. Îndrăgostită iremediabil de frumusețea ei care se reinventează în fiecare zi.
Pe când cred că i-am deslușit toate aromele de gutui luminoase, struguri zemoși, castane coapte, mă surprinde. De câte ori am iluzia că i-am identificat toate nuanțele ruginii, toate tonurile de galben, fiecare tentă de roșu, mă bulversează. De fiecare dată când am senzația că răsăriturile nu pot deveni mai incandescente și apusurile nu au cum să capete un plus de romantism, toamna îmi bate (discret) la fereastră și îmi spune zâmbind cu toate frunzele: ”Stai să vezi cât de frumoasă voi fi mâine!”
Și am învățat să nu o contrazic. Să înțeleg că toamna are doar superlative. Cu care se alintă (cum îi mai place să se alinte…) în fiecare zi. Așa că râd dimineața când dau la o parte perdelele și descopăr cerul senin, ireal de albastru. Zâmbesc savurând cafeaua când aud vântul dansând printre ramuri. Ascult zgomotul ploii și dansez (mai mult în gând, ce e drept) descifrându-i ritmul, mereu altul.
Asta pentru că de acum știu. Mereu azi e cea mai frumoasă zi de toamnă!
Foto (c) eZiarultău
DESCOPERĂ ȘI:
Pe covoare de frunze și prin păduri de sentimente… | galerie foto
