Din 1982, de când a asistat, copil fiind, la primul meci live al echipei CS Minaur Baia Mare, Ionică Cioban este nelipsit de la sala sporturilor. Spune că, în cei peste 40 de ani care au trecut, a ratat doar două sau trei meciuri pe care echipa lui de suflet le-a jucat acasă. Își amintește detalii despre cele două CUPE IHF câștigate ca și cum ieri ar fi fost câștigate. Și le poartă jucătorilor de atunci un respect enorm pentru că, pe vremea când era un copil singuratic, ei l-au luat sub aripa lor protectoare. Azi mărturisește că numără zilele până când va avea loc celebrarea celor 50 de ani de când s-a înființat HC Minaur, prilej cu care va avea șansa să își revadă idolii. Și speră ca sala să fie plină și să răsune din nou de cel mai frumos strigăt de dragoste al suporterilor băimăreni: ”Mi-na-ur”!
O colecție de 60 de fanioane cu Minaur, cel mai ”bătrân” având aproape cinci decenii
Cândva în luna martie, pe când strângeam materiale despre cele două Cupe IHF câștigate de HC Minaur, Ionică Cioban îmi povestește despre colecția lui de fanioane. ”Sigur vei găsi ceva ce să îți fie de folos”, spune Ionică. Așa că mă duc să îi văd colecția. Peste 400 de fanioane (aproape exclusiv din lumea handbalului), îi tapetează holul de intrare în apartament, dându-ți senzația că ai intrat într-un mic muzeu. ”60 dintre fanioane sunt ale Minaurului. Cel mai vechi este din 1975. Unele le-am primit de la jucători, altele le-am cumpărat, unele le-am obținut dând altele la schimb”, îmi explică Ionică.
În colecția lui dedicată Minaurului există fotografii, reviste, ziare, filmări, afișe. Și chiar și… globuri de pus în bradul de Crăciun inscripționate cu logo-ul primului club exclusiv de handbal din România. Dialogul nostru nu avea cum să nu graviteze în jurul Minaurului, dat fiind că avem multe amintiri comune. Și pentru că se apropie și o mare sărbătoare… Am așteptat să ne apropiem un pic de data de 14 mai, când se vor împlini 50 de ani de la înființarea HC Minaur Baia Mare.
Primul meci al Minaurului l-a văzut la televizor în 1978
Cum a început povestea? Născut în Craidorolț (Satu Mare), Ionică Cioban s-a mutat în Baia Mare pe când avea 6 ani. Pentru că trebuia să înceapă școala. ”Când m-am văzut în clasa I la Școala nr. 18, printre străini, mi-am zis: «Nu-i de mine aici, nu am să rezist!» Dar încet-încet mi-am învățat colegii, mi-a plăcut învățătoarea. Am început să învăț să citesc, ce bucurie!”, spune Ionică.
În 1976, când a venit în Baia Mare, și-a schimbat viața. După doar doi ani, un alt eveniment îi va marca din nou destinul. ”Mă uitam la televizor la tot ce însemna sport. Și în 1978 am văzut la televizor prima dată un meci al echipei Minaur. Era finala Cupei României, cu Steaua. Fac o paranteză. După ce am învățat să citesc, în fiecare zi mergeam și cumpăram ziarul «Sportul». La chioșcul de la Meda, unde mergeam eu, se aduceau doar câteva numere din «Sportul» și unul negreșit era al meu. Îl citeam și apoi îl împrumutam. Cred că îl citeau vreo 10 oameni din blocul meu… Tot din drag de sport, abia așteptam să vină joia. Ca să citesc în «Pentru Socialism» rubrica «Basorelief», de unde aflam tot felul de informații despre sport și sportivi. Așa că de Minaur știam din ziar”, rememorează Ionică.
În 1982 a asistat la primul joc al Minaurului în sala sporturilor
Abia în 1982, pe când avea 12 ani, a simțit că este destul de mare cât să meargă singur la sala sporturilor ca să asiste la un meci jucat de echipa despre care știa deja atât de multe.
”L-am rugat pe un vecin să îmi explice pe unde trebuie să merg. Odată ajuns acolo l-am rugat pe un nene să mă ia și pe mine în sală. Și așa am ajuns să asist în premieră la un meci al Minaurului. De atunci au trecut mai bine de 40 de ani și am ratat două sau trei meciuri disputate acasă de Minaur. Le-am ratat din motive extrem de importante. În rest am fost la sală de câte ori a jucat Minaur. Și unde altundeva aș fi putut fi? E sărbătoare când joacă Minaur!”
”Nu aveam voie nici să respir, d-apoi să vorbesc…”
Pasiunea lui Ionică pentru Minaur a tot crescut, pe măsură ce asista la mai multe meciuri și valoarea echipei era tot mai evidentă. ”M-am gândit la un moment dat «Ia hai să îmi fac curaj să îi salut pe jucători». Și primul cu care am intrat în vorbă a fost Gheorghe Covaciu. Cu timpul am ajuns să îi cunosc pe mai mulți”, spune suporterul Minaurului. Și pe măsură ce deapănă amintirile, se înflăcărează: ”Am avut norocul să fiu unul dintre cei pe care nea Pană îi lăsa să asiste uneori la antrenamente. Stăteam în tribune și nu scoteam niciun cuvânt. Nu aveam voie nici să respir, d-apoi să vorbesc…”
”Sala plină ca de obicei: doar dădea Minaur recital…”
Una din amintirile preferate este legată de un joc din 1984, din Baia Mare, cu Steaua. ”Bubuia sala. Nu auzeai nimic. Nici gândurile nu ți le auzeai. Sala plină ca de obicei: doar dădea Minaur recital… Ce meci a fost! La pauză conducea Steaua. În repriza a doua băimărenii s-au descătușat. Și acum îmi amintesc aruncările de la 7m transformate de Maricel Voinea. În poartă era Nicolae Munteanu. Minaur a câștigat și Lascăr Pană a început de bucurie să danseze în mijlocul terenului. Niciodată nu am să-l uit cum a savurat victoria!”
”Nu mi-e rușine să recunosc: am plâns!”
La câte povești despre Minaur a strâns de-a lungul anilor și la câte detalii își aduce aminte, presimt că dialogul cu Ionică nu se va sfârși degrabă. Cu greu îl conving să sărim la câștigarea Cupei IHF din 1985.
”Meciul l-am ascultat la radio la mine acasă, dar nu am avut stare deloc. Tot meciul am stat în picioare. Fusesem la jocul tur din Baia Mare și am văzut ce adversar dificil era echipa din Zaporoje, dar am sperat că Minaur va câștiga trofeul. Cât au fost minutele de deliberare, am închis radioul și am ieșit din casă. Nu am mai rezistat! Trebuia să mă liniștesc. Am revenit după o vreme și exact anunțau că Minaur este câștigătoarea Cupei IHF. Mare bucurie a fost! Nu mi-e rușine să recunosc: am plâns! Am plâns și de bucurie că Minaur a câștigat trofeul, dar și de tristețe că prietenul meu, Gheorghe Covaciu, nu a jucat fiind accidentat”, deapănă povestea Ionică.
”Când a aterizat avionul strigam «Mi-na-ur! Mi-na-ur!» de parcă eram în sala sporturilor”
Pe atunci era elev în clasa a IX-a la Liceul 5 din Baia Mare și își amintește că parcă nu îi venea să creadă că Minaur chiar a câștigat. S-a hotărât că trebuie să meargă să îi aștepte pe jucători la Satu Mare, acolo unde urmau să aterizeze.
”Ne-am strâns la aeroport mulți băimăreni și când a aterizat avionul strigam «Mi-na-ur! Mi-na-ur!» de parcă eram în sala sporturilor. Și acum când îți povestesc, după atâta timp, mi se face pielea de găină. Când credeam că răsună aeroportul, au apărut pe scara avionului Lascăr Pană și Maricel Voinea cu trofeul. Și nu știu cum, dar am început să strigăm și mai tare! Au coborât, ne-am îmbrățișat. Cât de fericiți eram toți! Echipa a urcat în autocar, noi, cei veniți cu mașinile, după ei. Departe nu am ajuns: la Seini am făcut escală. Tot centrul era blocat, era buluc de oameni. Și niște damigene cu vin… Echipa a coborât, noi după ei. După o vreme am pornit iar spre casă. De la intrarea în oraș până pe platoul de la Casa de Cultură autocarul a fost escortat. Acolo, reflectoare aprinse. Alți suporteri, alte îmbrățișări, alte momente emoționante. Atunci în sfârșit am ajuns și eu să pun mâna pe cupă”, își amintește suporterul Minaurului. Complet transpus în atmosfera din aprilie 1985.
Încerc să îl conduc spre 1988, dar nu vrea să părăsească, încă, amintirile din 1985: ”Stamate a devenit atunci marele erou al orașului, dar eu nu aș putea remarca vreun jucător. Toți au muncit, toți au jucat, toți uniți ca o familie. Așa cum erau tot timpul. Și nu e de mirare, dat fiind cât stăteau împreună în cantonamente. Jucătorii aceștia au avut perioade în care au stat mai mult în cantonament decât acasă, cu familia. Și asta multă lume nu știe.”
”În timpul meciului la un moment dat m-am așezat în genunchi”
Din parcursul spre trofeul din 1988 își aduce aminte momentul de cotitură Halmstad, de acolo de unde băimărenii s-au întors învinși la 10 goluri: ”Cum vibra sala în meciul retur, cum clocoteau și spectatorii în tribune, și jucătorii în teren. Eu la un moment dat nici nu am mai putut să privesc și mi-am pus ochii în pământ. Ce nebunie a fost când s-a terminat meciul și Minaur a mers mai departe!”
Suporterul admite că, dacă ar putea să retrăiască live un singur meci din toate cele jucate de echipa sa favorită vreodată, atunci acesta ar fi cel cu Barcelona, din semifinalele Cupei IHF 1988.
”Nici în vise nu îndrăzneam să rostesc «Barcelona». Ce jucători aveau! Îți spun drept că mi-a fost cam frică… Dar ce eveniment a fost meciul din Baia Mare! Semifinală de cupă europeană, adversar Barcelona și, de parcă nu era destul, în oraș a aterizat și Steaua București, echipa de fotbal, care avea meci în Cupa României cu FC-ul. A venit la sală să asiste la meci și cu ei era nimeni altul decât Cristian Țopescu. Îmi aduc aminte cu tare mare plăcere. Nu mai știu cine a avut inspirația atunci să îl invite la microfon. A explodat sala, nu alta, când l-a auzit! Toți jucătorii de la Minaur au jucat atunci fenomenal. A fost un meci de o asemenea încărcătură încât greu poate fi uitat”, spune Ionică. Și la cum e de emoționat, îl cred că s-ar întoarce fără să ezite până în 10 aprilie 1988.
Pas cu pas ajungem și la finală: ”În timpul meciului la un moment dat m-am așezat în genunchi. Am trăit finala aceea la maximum. Minut cu minut. Ca un suporter adevărat. Din neant, a ieșit la iveală marele Liviu Pavel. Arma secretă a lui nea Pană pentru finală. Iar toată echipa merită lăudată. Minaur a mai câștigat un trofeu. Iar a fost sărbătoare în oraș, iar a fost bucurie. Și iar am avut ocazia să ating și eu trofeul.”
”Să nu îi prețuim doar din când în când la aniversări rotunde!”
Nu a încetat niciodată să prețuiască această echipă, nu s-a dezis de ea nici în momentele mai delicate prin care clubul a trecut. Admite că a plâns de bucurie când Minaur a ieșit în sfârșit campioana României și speră să mai pună mâna și pe al treilea trofeu continental câștigat de Baia Mare.
Dar mai aproape de suflet i-au rămas tot generațiile anilor ‘80, când Minaur scria istorie în Europa handbalistică: ”Minaur a fost mereu o mare familie. O familie adevărată. Azi nu prea mai văd așa ceva. Erau prieteni și se uneau la greu. Cred că și de asta au avut rezultatele pe care le-au avut. Erau tot timpul împreună. Se cunoșteau atât de bine. Plus era nea Pană, care a știut să îi strângă unul lângă altul și la bine, și la rău. Minaur era echipă respectată în Europa și iubită în toată țara. Jucătorii aveau pe atunci o relație specială cu suporterii. Eu cred că le-ar sta bine într-un consiliu onorific. Să nu îi prețuim doar din când în când la aniversări rotunde. Acești oameni au pus Baia Mare pe harta Europei. Și merită respectul nostru. Merită să nu fie uitați!”
”Ajunsesem să fiu ca de-al casei, eram copilul lor de trupă”
După cum îl văd și îl aud, îmi dau seama că nu cred că este alt suporter care să aștepte cu mai mare nerăbdarea celebrarea celor cinci decenii de Minaur. ”Eu sunt cam emotiv când vine vorba despre asta. Pentru mine jucătorii care au câștigat cele două Cupe IHF sunt și mereu vor fi un exemplu. Am crescut lângă ei. Cred că Dumnezeu m-a ajutat atunci să găsesc drumul spre sală, să am curajul să merg să îi cunosc. Eram un copil singuratic și nu prea aveam prieteni. Mi-au devenit prieteni jucătorii de la Minaur. Ajunsesem să fiu ca de-al casei, eram copilul lor de trupă. Îi respectam enorm și știam cât sunt de norocos că pot petrece timp în preajma lor, care erau atât de iubiți în Baia Mare. Am învățat multe de la ei și am să le fiu etern recunoscător”, spune Ionică și ochii îi plutesc în lacrimi.
”Cine nu abia așteaptă să îi revadă în sală?”
Îl întreb de cine îi este cel mai dor. Deși anticipez pe undeva răspunsul: ”Pe toți abia aștept să îi văd. Cu cei din oraș mă mai întâlnesc cu ei. Să îi revăd este un vis ce uite că prinde contur. Întâlnirea de 50 de ani va fi o mare sărbătoare. Cine nu abia așteaptă să îi revadă în sală? Păcat că unii au plecat dintre noi… Sper să fie sala plină din nou de suporteri. Avem șansa să îi revedem pe pionierii handbalului, pe cei care au câștigat cupele IHF, pe cei care au devenit campionii României… Așa ceva nu se ratează!”
Ramona-Ioana Pop
Foto: eZiarultău, arhiva personală Ionică Cioban
În 14 mai se vor împlini 50 de ani de la înființarea HC Minaur. Până atunci (și posibil chiar și după), din când în când, vă vom ”prescrie” câte o pastilă de Minaur.
CITEȘTE ȘI:
MINAUR 50 | Mircea Petran și Tudor Botea. Exerciții de admirație reciprocă și povestea unei dragoste comune
