Dintr-o, să-i spunem, întâmplare a istoriei, I.L. Caragiale a trăit pe alte meleaguri ale vremurilor, în care nu se juca fotbal prin bătătură, altminteri multe altele ar mai fi avut de scris. Dacă ar fi fost Caragiale contemporan cu cei care, de pildă, arbitrează acum prin Liga I, ar fi dat deoparte o sumedenie de scrieri care i-au răsfățat celebritatea. Pesemne nu mai scria ”O scrisoare pierdută”, ci poate ”O partidă pierdută”. Pierdută brambura nu de coana Joițica și nici de conu Fănică. Ci de aceia care merg în izmene în formă de șorturi regulamentare pe teren. De arbitri e vorba, iar nu de jucători.
Scurtând povestea, să ne ierte nenea Iancu nițeluș; în ultimele meciuri din Liga I de fotbal am avut greșeli de arbitraj de se sparie gândul. Au fost antrenori care au spus, pe drept cuvânt, că ei pot plăti cu postul, din pricina unor greșeli ciufulite ale unor arbitri. Iar arbitrii nu plătesc, fiindcă stau sub un poloboc de sticlă.
Revenind la Caragiale și la al lui pedagog de școală nouă, M. Chicoș Rostogan, dacă arbitrii greșesc cu simț de răspundere prin Liga I li se poate transmite, profesoral, cu delicatețea livrescă de rigoare, ”bravo, mă, prostovane!”. E un citat din Caragiale, pus în gura lui Chicoș Rostogan, așa că nu ar trebui să fie cu supărare. Chiar dacă li s-ar adresa, în subsidiar, unor arbitri. Ei să fie sănătoși.
Una peste alta, dat fiind că avem un fotbal slab, e bine măcar să dăm pase cu călcâiul cu alde cuvinte, cine știe, poate și înscriem. Înscriem gânduri frumoase. Cu Caragiale la pachet, de bună seamă 🙂
Tiberiu Sabo
Sursa foto: pixabay.com
CITEȘTE ȘI: Despre speranțe și praful de pe tobă
