„În <<Războiul Stelelor>>, aventura lui Luke Skywalker începe când un fascicul de lumină țâșnește din robotul Artoo Detoo (R2-D2) și proiectează o imagine tridimensională a prințesei Leia. (…) Imaginea este o hologramă, o imagine tridimensională realizată cu ajutorul unui laser, iar magia tehnologică necesară pentru a realiza asemenea imagini este remarcabilă. Dar ceea ce este și mai uimitor este că unii savanți încep să creadă că universul însuși este un fel de hologramă imensă, o iluzie spendid detaliată, nu mai mult sau mai puțin reală decât imaginea prințesei Leia, care îl face pe Luke să-și înceapă căutarea” – așa suntem introduși în extrem de complexa și fabuloasa carte „Universul holografic”, scrisă de Michael Talbot.

Cartea a apărut prima dată în 1991, sub titlul ”The Holographic Universe”, în România fiind lansată în 2004, la editura Cartea Daath. Conform site-ului editurii, cercetările personale l-au împins pe americanul Michael Talbot în toate direcţiile spre a găsi răspunsuri la întrebările legate de sensul şi alcătuirea acestei realităţi, de sensul vieţii, de fenomenele lumii şi existenţa omului. A publicat patru romane şi patru cărţi despre noua fizică, fizica cuantică şi misticism, ”Universul holografic” fiind ultima carte publicată cu un an înaintea morţii sale.

O carte – fascinație perpetuă

Indiferent dacă ați văzut filmul ”Războiul stelelor” sau nu, cu siguranță ați remarcat măreția comparației pe care o face autorul aici. E greu de cuprins cu mintea, așa-i? La fel ca Universul. Și, totuși, la fel de fascinant. Îndrăznesc să spun, de la bun început, că întregul volum este o mirare totală, o stare de fascinație perpetuă pe care nu o poți primi și de care nu te poți bucura dacă nu-ți deschizi mintea și nu-ți exersezi acceptarea.
Personajele principale ale cărții, dacă le pot numi așa, principalii gânditori ai acestei teorii, sunt doi specialiști în fizică și neurofiziologie. David Bohm, de la Universitatea din Londra, „unul din protejații lui Einstein și unul dintre cei mai respectați specialiști în fizică cuantică”, și Karl Pribram, „neurofiziolog la Universitatea din Stanford, autor al tratatului clasic de neurofiziologie Limbajele creierului”.

Limbajul seriilor Fourier

Există atât de multe mărturii și descoperiri cuprinse între paginile acestui volum, încât e foarte greu să te rezumi doar la câteva. Voi încerca, totuși, să schematizez câteva dintre cele care m-au impresionat cel mai mult și voi începe cu limbajul seriilor Fourier: „Dar poate că cea mai senzațională descoperire pe care Pribram a găsit-o a fost cea a savantului rus, Nikolas Bernstein, și anume că până și mișcările fizice ale corpului nostru pot fi codificate în creierul nostru în limbajul seriilor Fourier. În anii ’30, Bernstein a îmbrăcat oameni în maieuri de balet negre și le-a desenat puncte albe pe coate, genunchi și alte articulații. Apoi i-a plasat în fața unui fundal negru și i-a filmat executând diferite activități fizice precum dans, mers, sărit, lovit, dactilografiat. Când a developat filmele, apăreau numai punctele albe, mișcându-se în sus și în jos pe ecran. (…) El a făcut analiza Fourier a liniilor pe care punctele le trasau și le-a convertit în forme de undă. Spre surpriza sa, a descoperit că formele de undă conțineau modele ascunse care îi permiteau să prevadă următoarea mișcare a subiecților săi la o fracțiune de inch”. Posibilitatea tulburătoare care decurge aici și pe care Pribram a interpretat-o a dus la ipoteza conform căreia dacă creierele noastre analizează imaginile în frecvențele lor componente, se explică rapiditatea cu care învățăm multe activități fizice complexe. Practic, creierul nostru funcționează pe modelul holografic.

O altă descoperire senzațională relatată în carte susține că, dacă rupi materia în părți din ce în ce mai mici, la final ajungi într-un punct în care aceste părți, din care au mai rămas doar electroni, protoni etc., nu mai păstrează caracteristicile obiectului rupt. Așadar, fizicienii consideră că fenomenele subatomice nu ar trebui să fie clasificate drept unde sau particule, ci un melanj între cele două, o materie din care, zic ei, ar fi creat întregul Univers. Totodată, singura oară când cuantele se manifestă ca particule este atunci când le privim, deci când emitem ceva, un soi de proiecție ca în „Războiul stelelor”… Și iată cum ne întoarcem la argument.

Ne putem crea realitatea mai des decât credem

În ciuda reticenței unei părți a lumii științifice în fața dovezilor și experimentelor pe care le-au furnizat oameni ca Bohm, Pribram și alții ca ei, există opinii, din sfera celor care îmbrățișează teoriile lor, care susțin că noi nu trăim într-un univers pasiv: dimpotrivă, ne putem crea – și ne creăm – realitatea mai des decât suntem conștienți că o facem. Fenomenele miraculoase, atât de dezbătute în media astăzi, intră fără tăgadă în această categorie. „Spre deosebire de Bohm, Jahn și Dunne cred că particulele subatomice nu posedă o realitate distinctă până ce nu intră în scenă conștiința (…) Cred că suntem într-un domeniu unde interacțiunea conștiinței cu mediul are loc la o scară atât de fundamentală, încât creăm cu adevărat realitatea, conform oricărei definiții rezonabile a termenului”. Aici nu vorbim de miracole, propriu-zis, ci de capacități intrinseci adormite și/sau ignorate și condiționate, prin educație, spre neglijare.

Cum s-ar explica, altfel, toate fenomenele din jurul „convulsioniștilor” (janseniștilor) secolului al XVIII-lea? Capacitatea lor de a rezista la o serie majoră de torturi și suferințe fizice fără a fi vătămați. Invulnerabilitatea lor poartă numele de psihokinezie, iar mărturiile cu privire la toate suferințele pe care le puteau îndura cu o nepăsare asociată sfinților nu pot decât să ne ridice semne de întrebare cu privire la ce se ascunde, de fapt, în mintea noastră.

Dacă și noi suntem niște holograme?

Teoriile și dovezile nu se opresc aici. Autorul merge mai departe și pune în discuție non-locația particulelor, gradele de ordine și cum Bohm a descoperit că există mai multe feluri de ordini în Univers sau cum visele noastre cele mai ciudate pot fi, de fapt, holograme.
Nu întotdeauna noi suntem cei care emitem modele holografice, iar la un anumit punct se impune întrebarea dacă nu cumva și noi suntem holograme, atunci cine e emițătorul nostru? Ba chiar mai mult, e posibil ca prezentul, trecutul și viitorul să fie prestabilite până la un loc, susțin unii oameni de știință, de unde rezultă posibilitatea existenței universurilor paralele de care ați auzit cu siguranță. Vi se pare mult? Și dacă v-aș spune că se alunecă mai mult și, pe baza posibilității existenței universurilor paralele, se merge până la analogia cu regresiile psihiatrice și mărturiile unor pacienți despre vieți anterioare? Mărturii care, uneori, frizează realitatea prin acuratețea detaliilor. E fascinant, iar spre final, ca bonus, avem ocazia să aflăm și câteva lucruri despre experiențele extracorporale.

Pentru mine, volumul „Universul holografic” a însemnat greutatea cu care te apasă imensa complexitate a ființei și a întregului Univers. O greutate care te încântă, pe alocuri te gâdilă, te face să te întrebi, să te îndoiești, să gândești, să cauți și să îți dai seama că suntem atât de mici și de neinițiați, de fapt, încât ar trebui să ne reconsiderăm multe atitudini. Mai ales cele cu privire la noi înșine.

A trece de la beletristică la volume de acest calibru este ca atunci când într-o zi citești despre un personaj, îi urmezi acțiunea, pentru ca mai apoi tu însuți să devii un personaj într-o poveste mai complexă decât îți poți imagina. Uluitor.

Dincolo de orice, există un univers de posibilități.

Mihai Cotea

Cartea poate fi achiziționată aici.
Sursă foto: edituracarteadaath.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.