”Această carte pune la dispoziție un mecanism prin care ne putem accesa capacitățile înnăscute pentru fericire, succes, sănătate, bunăstare, intuiție, iubire necondiționată, frumusețe, pace interioară și creativitate” – așa își începe expozeul Fran Grace despre ”Letting go – Calea renunțării”, carte semnată David R. Hawkins și publicată de Editura Cartea Daath.
Țelul principal: alinarea suferinței umane sub toate formele sale
O prezentare ce vine-n întâmpinarea cuvintelor autorului din prefață, unde ne prezintă scopul acestui volum, dezvăluindu-ne țelul principal care l-a mânat în toți anii săi de practică până la începerea scrierii acestei cărți, și-anume căutarea celor mai eficiente căi de alinare a suferinței umane sub toate formele sale, lucrarea de față oferind o modalitate simplă și eficientă de eliminare a negativității și de eliberare, o tehnică ce constă dintr-un sistem de îndepărtare a obstacolelor și atașamentelor.
Volumul e alcătuit din 21 de capitole, trei anexe și un capitol de prezentare a autorului. La fel ca și în cazul altor cărți semnate de David R. Hawkins, acesta a folosit și aici modalitatea incursiunii prin emoțiile dominante firii umane, descompunându-le și punându-le în fața tehnicii renunțării, prezentându-ne o manieră de a vedea dincolo, de a ne vedea pe noi într-o postură altfel, post aplicării tehnicii pe care el însuși a folosit-o pentru a se vindeca de mai multe afecțiuni fizice și/sau blocaje emoționale.
Sistemul medical are hibele lui cam peste tot: birocrație, nepăsare față de ființa umană, tratarea simptomatologiei, nu a afecțiunii/afecțiunilor corelate, roboteala fără de umanitate ș.a.m.d. Le știm, personal le-am simțit mai devreme decât aș fi vrut. Lumea nu se mai oprește: cum să se oprească mintea?! Când să ”avem timp” să renunțăm, nu doar să acumulăm?! Mai întâi să ne privim sincer! Mai apoi să ne ferim de cei care sunt convinși că au dreptate și fac binele cu orice preț. Să luăm în considerare dictoanele: ”Cunoaște-te pe tine însuți” (Socrate), ”Adevărul te va face liber” (Evanghelia după Ioan) și ”Împărăția lui Dumnezeu se află în interiorul tău” (Evanghelia după Luca). Putem începe. Acum putem începe!
Sentimentele și durerea din ele
”Nici gândurile, nici faptele nu sunt dureroase, ci sentimentele care le însoțesc.” Sentimente pe care le reprimăm, poate pentru că sunt prea grele, prea atârnă din ele vinovăția și teama ori s-au făcut una cu ele. Reprimate, negate, blocate… protejate?! În jurul acestor intenții, să le zicem, se învârt principalele mecanisme mentale folosite de noi toți atunci când credem că a nu simți e egal cu a tămădui. Nu e. Și-atunci, ce facem? Ne ocolim, de regulă. ”Oamenii sunt îngroziți să se confrunte cu ei înșiși. Se tem până și de un moment de singurătate.” Da, pentru că și-n singurătate fugim după cineva/ceva să ne acompanieze în această stare prefăcută-n iluzia trecerii timpului. Și ce dacă trece? Renunțarea nu înseamnă asta. Mecanismul ei presupune conștientizarea sentimentelor noastre, (să) le lăsăm să fie, (să) le trăim, (să) nu le schimbăm. Fără rezistență sau teamă.
O modalitate practică de a conștientiza scopul emoțional ascuns de la baza unei activități oarecare implică un exercițiu-întrebare: pentru ce? Util, zic eu, și atunci când ne analizăm dorințele (a se citi așteptările) pe care ni le punem la cumpăna dintre ani. Vreau un job nou. Pentru ce? Pentru că vreau să câștig mai mulți bani. Pentru ce? Exercițiul duce la acel sâmbure din centrul nostru, cel despre care vă spuneam în altă recenzie. Să ne deschidem dorințele/ emoțiile ca foile unei cepe, căci orice emoție puternică (îndeajuns de puternică încât să nască o dorință) este un ”conglomerat de emoții subsidiare” (cartea este scrisă de un medic psihiatru!).
Povara lui ”ar trebui”
Odată descompuse foile cepei noastre mentale, putem aplica un instrument eficient propus de autor (și nu numai de el, ci și de alt medic reputat, cunoscut multora dintre voi, Viktor Frankl): crearea unui context diferit. Să-i dăm trecutului alt înțeles, să vedem dincolo de traume și suferință. Să vedem adevăratul dar. Ne plac darurile, nu? Lesne de înțeles de ce.
În noi co-există cel puțin trei ipostaze ale eului: copilul, adultul și părintele. Prin intermediul unuia ne bucurăm, suntem naivi, copilărim, prin intermediul altuia abordăm operatorul ”ar trebui” ca să ne ghidăm alegerile spre ceea ce societatea admite ca fiind maturitatea. O altă ipostază, firește. Ne legăm de ”ar trebui” ăsta și când suntem în concediu sau atunci când facem ceva ce ne place cu adevărat și ne podidește vinovăția pentru că ”ar trebui” să fac altceva sau oricare alt motiv. Spiritul de competiție, efectul de burn out și consumerismul se nasc din cele două cuvinte.
Până la urmă, în viața asta oferim doar ce avem, nimic mai mult. Da, în cazul mâniei. Iar o modalitate de prevenire a mâniei constă în luarea deciziei de neacceptare a deprecierii celorlalți sau de victimizare. Mulți trăim mânioși din fel de fel de ”motive”, așteptând de la alții tot felul de lucruri pe care ei nu ni le împlinesc, iar asta ne scoate din sărite. Sunt doar opinii. Atât de iluzorii, încât nici n-am ști prea bine de ce am avut unele de-un fel ieri, altele de alt fel azi și un model cu totul diferit mâine. Sună a ipocrizie?! Fiecare greșeală de-a noastră s-a bazat pe o opinie. Și pe-asta n-am zis-o eu.
Întrebări peste întrebări, dar vine și răspunsul…
E perfect în regulă să întrebăm, să căutăm răspunsuri, să ne îndoim, să…, să…, să…, dar esențial e să renunțăm la sentimentele din spatele întrebării. Oricât de idealist ar suna, rădăcina acestei tehnici, prezentate în carte, rezidă în această decizie. Zi de zi. Nu e ca și cum am decis o dată pentru totdeauna. La oameni nu merge așa, prin repetiție s-ar putea să înțelegem ceva. Tendința minții noastre se orientează spre desconsiderarea progresului interior, zice autorul. Oare vom putea să avansăm în astfel de condiții?, mă întreb eu. Întrebarea e pusă just, domnul Hawkins susține că se poate, iar pe adevăr l-am văzut undeva pe la mijloc…
Că tot mă întreb, iată că în ultimul capitol al volumului întrebăm și ni se răspunde. Cea mai interesantă întrebare mi s-a părut cea care ridică următoarea problemă: dacă ne mutăm atenția departe de sentimentele negative, cum diferă asta de procesul reprimării? Răspunsul doctorului Hawkins este edificator: reprimarea este un proces inconștient prin care sunt eliminate din conștient acele sentimente neacceptate sau inacceptabile. E o alegere și asta, așa-i, dar totodată alegem să renunțăm la aceste lucruri pentru că ne dorim altceva. Scopul de la baza acestei decizii este înalt, nu vorbim de un gest gratuit.
Mi-a făcut plăcere să recitesc această carte și cred că este un volum cum nu se poate mai bun pentru cei care au decis să schimbe ceva în ei, oricând, mai cu seamă cu ocazia unui nou început.
📖 Cartea ”Letting go – Calea renunțării” poate fi cumpărată aici.
Mihai COTEA
CITEȘTE ȘI:
”Plânsul lui Nietzsche”, o carte-monument despre… viața netrăită pentru eternitate
Povestea unei cărți care mi-a plăcut încă de la pagina 8…
”Universul holografic”, cartea tuturor posibilităților
