„Dacă aveţi despre femeie doar imaginea din literatura romantică, nu citiţi cartea: are şi imagini de un realism năucitor. Dacă vă plac doar scenele erotice tari, n-o citiţi: uneori e de o cumplită gingăşie. Dacă vă e frică de cuvinte, n-o citiţi: s-ar putea ca unele să vă sperie” – aceasta este prezentarea de pe coperta 4 care m-a făcut în una din seri să nu pun mâna pe telecomandă în căutarea unui film, ci să întind mâna după cartea „O femeie”, scrisă de Peter Esterhazy.

O carte care crezi la început că este despre 97 de femei, tot atâtea câte părţi are cartea. Unele femei care iubesc. Altele care urăsc. Distanţa este, oricum, atât de subţire (și de fragilă) uneori… Unele femei romantice, care vă vor împânzi atmosfera din casă cu dulceaţa unor vremuri care – mă tem – au cam apus. Altele atât de realiste şi de crude, încât cuvintele din preajma lor aproape vă vor răni retina. 97 de femei? Nicidecum. 97 de ipostaze (doar 97) în care o femeie iubită se regăseşte. 97 de ipostaze (doar 97) în care vede un bărbat femeia pe care o iubeşte. Vă veţi recunoaşte cu siguranţă în unele din situaţii. Veţi recunoaşte cu siguranţă în unele din posturi femeia iubită. Sau cea pe care o detestaţi.

Fiecare parte începe simplu: „Există o femeie”. Din acel punct, însă, totul e surprinzător. Şi totul este descris atât de captivant, ocolind orice loc comun, orice sentiment previzibil, orice tipar deja uzat, încât nu veţi lăsa cartea din mână până nu o veţi termina. Veţi savura metafore suave care vă vor redefini vocabularul iubirii („Dumneata eşti un Paganini al sărutului …”) şi veţi descoperi comparaţii dure care vor scutura din voi dulcegăriile inutile („Femeia asta este ca adierea domoală care suflă dinspre fabrica de clei.”). Vă veţi adăposti ca sub o pătură caldă în cunoaşterea totală şi confortabilă care se aşterne între îndrăgostiţi („…îmi cunoaşte până şi tăcerile!”) şi veţi fugi instinctiv cât mai departe de disperarea care vine de mână cu despărţirea nedorită („Orice, numai să rămână.”). Vă veţi scufunda deplin în iubiri idilice („…mă uit la privirea ei de parcă aş fi ajuns acasă.”) şi veţi fremăta în aşteptări chinuitoare care însoţesc orice poveste de amor („O aştept. Stau şi privesc în gol, încerc să înghesui timpul în compartimente egale…”).

O carte în care veţi recunoaşte fragmente din fostele voastre iubiri. Şi veţi citi despre viitoare poveşti de dragoste care vă vor scoate din zona de confort. Veţi afla despre femei care „se volatilizează asemenea camforului” şi despre scrisori de amor care stau prin sertare „ascunse ca nişte bombe”. Veţi regăsi sentimentul aşteptării în care te scufunzi ca într-un mâl şi al femeii care vine. Doar că mereu vine prea târziu. Veţi descoperi (dacă nu ştiaţi deja) jocul de iubire şi ură pus în scenă în lumina verighetelor şi cum uneori îndrăgostiţii se hrănesc cu vise, de parcă ar fi cu toţii vegetarieni.

Şi peste toate, dincolo de romantismul absolut seducător sau de realitatea totalmente crudă pe care o propun, în toate aceste poveşti de iubire (sau de ură), pluteşte nevoia acută de aceeaşi singură şi unică speranţă care ne menţine funcţionali: „Mâine vine. Bănuiesc, bănuiesc cât încape!”

Esterhazy, Peter – O femeie, editura Humanitas, Bucureşti, 2002

R. Anda Toma

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.