Medicina Muncii se numește așa deoarece chiar trebuie să muncești ca s-o obții. În cazul meu e vorba de o fișă de șofer, necesară angajării. Povestea începe așa…

… mă duc la ora 8 dimineață la cabinetul doamnei doctor, pentru analize, așa cum știam eu că se procedează. Pe internet nu găsesc programul, așa că îl constat la fața locului. Joia, ziua cu pricina, e deschis de la ora 10. Ok, merg în oraș să beau o cafea și mă întorc după zece. Intru, aștept la rând, apoi vorbesc cu doamna asistentă, îi spun despre ce e vorba. Doamna asistentă îmi spune că am nevoie mai întâi de fișa de șofer, iar asta se face doar la policlinică. Bun, deci două ore pierdute…

Fug la policlinică, mă opresc la recepție și îi spun domnului cu ce treabă venisem. Îmi dă o fișă și o listă cu cabinetele pe la care trebuia să trec, mai exact șase la număr. Îmi explică traseul alambicat pe care aveam să-l urmez pentru a încheia cu succes cursa controalelor medicale. Prima oprire: ORL, unde aștept aproape o oră. Domnul doctor, foarte simpatic și vorbăreț, nu doar că-mi face controlul, dar îmi și explică jumătate din știința funcționării urechilor. Dar, oricât de plăcută ar fi fost conversația, eu mă ridic să plec, de rușinea celor care încă mai așteptau afară. Când să ies, intră val vârtej o doamnă asistentă în cabinet. Avea o treabă cu doctorul orelist, dar se uită și la mine, vede fișa și îmi spune agitată: „Mergeți repede la oftalmologie, că doamna doctor pleacă imediat!”. Zis și făcut, alerg într-un suflet pe coridor și pe trepte în jos, ajung la parter și îl întreb din fugă pe recepționer unde e oftalmologia, apoi mai străbat un lung hol și iată-mă ajuns. Bat la ușă, deschid și… surpriză! Înăuntru era doamna asistentă care mă trimisese mai devreme jos. Poi… se teleportase, sau cum?! Exista undeva un lift secret între etaje?! „Sărut mâna”, îi spun, „am venit, că mi-ați zis că doamna doctor pleacă”. „A plecat deja”, îmi răspunde ea impasibilă. Vă puteți închipui fața pe care am făcut-o. Ies din cabinet și mă uit la orar. De la 7 la 14, scrie acolo. Era ora 11:30.

Fiind optimist din fire, las în urmă această dezamăgire și mă îndrept către următoarea destinație: neurologie. Ajung înăuntru, doctorul îmi face semn cu mâna să mă așez. Mă execut. Îmi face iar semn cu mâna, în sensul de a scoate ceva ce aveam în posesie. Deduc că e vorba de buletin. I-l dau. Cred că domnul doctor era mut, altfel nu-mi explic lipsa lui totală de comunicare. Îmi pune ștampila, fără vreun control sau vreo întrebare, îmi înapoiază buletinul și fișa, fără ca măcar să întoarcă privirea către mine. Eu țin însă neapărat să aflu dacă vorbește și dacă eventual are simțul umorului, așa că îi spun: „Arăt așadar ca un om care stă bine cu neuronii… ”. Afirmația mea s-a propagat în gol, s-a lovit fără ecou de pereții încăperii și s-a risipit în aer. Dânsul s-a uitat plictisit la mine, a ridicat doar sprâncenele și a mormăit ceva indefinit, fără să schițeze vreun zâmbet. Se vede treaba că nu era doar mut, ci și surd.

Odată scăpat de acolo și de la un alt cabinet căruia nu-i mai cunosc specializarea, mă duc spășit la recepționer și îî explic situația cu oftalmologia. Am noroc, dânsul e un om foarte de treabă și mă ajută fără să clipească. Oricum, fără el nu cred că aș fi reușit vreodată să obțin fișa completă. E empatic cu suferința mea și îmi spune să încerc din nou la etajul I, la un cabinet privat de oftalmologie. Nici nu stau pe gânduri, urc repede și mă postez în fața ușii doamnei oftalmolog de rezervă. Slavă Domnului, nu aștept mult, doamna iese afară și îi expun situația, după care o rog frumos să mă primească la control. „În regulă”, îmi zice, „dar vă costă 25 de lei în plus”. Eu plătisem deja analizele destinate fișei, în valoare de 100 de lei. Acuma, asta e, măcar rezolv problema. Ne așezăm pentru control. Doamna scoate un caiețel, care după aspect părea să fie din anii ’70 ai secolului trecut, și mă pune să descifrez litere și cifre ascunse în imagini formate din puncte cromatice. Unele le văd, altele rămân o enigmă totală. Doamna întoarce pagina. „Aici ce vedeți?” „Absolut nimic”, zic eu, „doar o adunătură de buline colorate”. „Bun”, concluzionează dânsa, „dumneavoastră aveți discromatopsie”. Vreau să înțelegeți că eu am reușit să rețin si să pot scrie acest diagnostic doar în urma unui efort mental repetat. „Eu nu vă pot pune ștampila dacă nu sunteți în regulă, eu nu fac așa ceva, trebuie să mă înțelegeți”. „Da, doamna doctor, nu e nici o problemă. Vă mulțumesc oricum. Mai plătesc cei 25 de lei?”. „Nu, domnul meu drag, pentru că n-ați <<absolvit>> testul”, glumește ea. „Vă sfătuiesc totuși să mai încercați și jos la oftalmologie, când o veți găsi pe doamna doctor”.

Revin la parterul instituției. Mai aveam de făcut ortopedia, dar, ce să vezi, nici aici nu mai era nimeni, deși programul era tot până la ora 14. Ca o consolare, o doamnă asistentă mă duce întro cameră și îmi ia tensiunea. Nici măcar nu știu dacă făcea parte din procedurile necesare. Mă reîntorc la salvatorul meu, domul de la recepție. „Uitați care-i treaba, n-am luat oftalmologia și nici la ortopedie nu mai reușesc azi. O să mă întorc mâine”. „Mâine e vineri, nu e nici un doctor aici”, îmi spune el. „O, tempora! O, mores !”, m-am gândit eu…

Așa că povestea continuă luni…

… când mă prezint dis-de-dimineață la oftalmologie. Așteptăm, eu și o doamnă mai în vârstă, în fața cabinetului. Trece jumătate de oră, nu apare nimeni. La 8:30 sosește asistenta. „Doamna doctor vine doar la 9:30”, anunță ea. Perfect! Chiar îmi doream să mai petrec clipe de neuitat pe holurile policlinicii. Ies și mă duc să iau ceva de mâncare. Nu știam dacă trebuie să fac analize de sânge sau nu și adevărul e că nici nu mă interesa, având în vedere faptul că joi răbdasem toată ziua de foame în zadar. Îmi iau micul dejun afară în parcare, după care dau o fugă în oraș la cabinetul pentru analize medicale unde trebuia să ajung atunci când aș fi terminat fișa de conducere auto. Voiam să verific programul de luni. Pe un carton spălăcit așezat pe geam în interior, reușesc să descifrez : 8-13. Hmm, bănuiesc că voi reuși să ajung la timp. Mă reîntorc grăbit la policlinică. La 9:20 ne bucurăm de prezența medicului oftalmolog. Când îmi vine rândul, intru și mă așez. Mă rugam cu ardoare în gând ca nu cumva doamna doctor să scoată aceași carte învechită, în care și culorile erau șterse de trecerea timpului. Dar testul începe cu vizualizarea de la distanță a panoului cu cifre și litere care devin gradat din ce în ce mai mici. Mă descurc de minune și asta mă încurajează teribil. Însă, pe când eu jubilam în sinea mea, doamna scoate cărticica. Știți senzația aceea pe care o aveam la școală când mergeam nepregătiți și profesorul spunea, parcă malițios: „Scoateți o foaie de hârtie! Avem lucrare de control”. Cam așa m-am simțit și eu în fața cărții colorate. Urmează iar testul, rezultatul se repetă. „Aveți discromație parțială”, e sentința medicului, care în același timp punea ștampila pe fișă. Sincer să fiu, mă interesa prea puțin această discromație parțială, atâta vreme cât aveam „ștampilare totală”.

Ies bucuros nevoie mare și mă îndrept către ortopedie, unde eram „restant” de joia trecută. Dar în fața cabinetului era suspect de puțină lume, mai exact, nimeni. Era ora 10. Încerc totuși ușa. Închis. Mă duc la recepție. „Cum v-ați descurcat ?”, mă întreabă băiatul. „Am reușit peste tot, mai am doar ortopedia”, răspund eu. „Îmi pare rău, dar domnul doctor vine doar de la ora 14 azi”. Știind că la cabinetul de analize medicale era deschis până la ora 13, am clacat: „Ai de mine! Nu am nimic cu dumneavoastră, m-ați ajutat foarte mult, dar în ritmul ăsta nu mă mai angajez niciodată!”. „Știu”, admite el, „e o prostie ce se întâmplă aici”. Văzându-mi disperarea din ochi, omul pune mâna pe telefon și îl sună pe ortoped, prezentându-i cazul meu. Apoi sună la doamna doctor de familie și o roagă să mă primească la analize fără ștampila de la ortoped, urmând ca după-masă să revin la policlinică și să finalizez fișa. S-a întâmplat ca atare. Doamna doctor de familie m-a primit, mi-a făcut hârtiile necesare și mi-a mai luat 100 de lei. La ora 14 m-am întors la ortopedie. O mulțime de oameni așteptau acolo, inclusiv persoane cu piciorul în ghips. Cu toate astea, medicul a sosit după ora 15. Timpul e relativ, a spus-o însuși Einstein. Am așteptat la rând până la ora 16. Norocul meu că fișele de permis aveau prioritate, altfel aș fi stat mai mult. Cei cu fișe eram strigați pe rând să intrăm și să le luăm. Dar, ca o cireașă stricată de pe un tort nereușit, pe mine nu m-a mai chemat nimeni, iar pe hol mai erau doar bătrâni pensionari și oameni șchiopătând, așadar niciunul cu fișă de șofer. Îmi iau inima în dinți, bat la ușă, intru și întreb de fișă. Ca și cum aș fi derenjat, doctorul, cu o atitudine asemănătoare celui de la neurologie, mă „întreabă” printr-o ridicare scurtă a capului, ce doresc, deși vorbisem destul de clar. Noroc cu asistentul, care a preluat inițiativa, mi-a predat fișa și mi-a urat din ochi „o zi bună!”, atât cât mai rămăsese din ea.

În cele din urmă am putut preda toate documentele la firmă. Noroc cu oamenii ăștia că au avut răbdare cu mine și nu m-au dat afară chiar înainte să mă angajeze.

Mircea Trifan

Imagine de la  Pixabay

CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | De-ale Viorichii

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.