În ziua de 22 aprilie, în ajunul Sângiorzului, se prăznuia Mânecătoarea, sora lui Sângiorz în Panteonul carpatic – ne povestesc cei de la Muzeul Satului din Baia Mare. O zi cu semnificații în tradiția populară.

În această zi se credea că vin strigoii și vrăjitoarele să fure rodul câmpului, laptele vacilor, visul fetelor și norocul băieților. Strigoii vii își părăsesc trupurile fără știrea lor în noaptea de 22 spre 23 aprilie, se urcă pe limbile melițelor și se adună la case pustii, la răscrucile de drumuri sau la hotarele dintre sate. După ce se bat întreaga noapte cu limbile melițelor, aceștia revin în sat și iau mana vitelor. Uneori, mana vitelor și fertilitatea acestora erau furate de către vrăjitoare prin îngroparea unui bulgăr de sare sub locul pe unde treceau vitele, scoaterea acestuia în taină și darea vitelor de prăsilă.

Pentru a nu se fura mana vitelor sau rodul câmpului, oamenii ascundeau limbile melițelor pentru a nu fi găsite de strigoi, ungeau cu usturoi melițele, tocurile ușilor și ale ferestrelor, pragurile casei și ale grajdurilor sau chiar animelele. În unele zone, se puneau ramuri verzi de fag, stejar sau salcie la stâlpul casei sau al porții (Rugul Aprins), se afumau vitele, se aprindea Focul viu.

Mai mult ca la oricare altă sărbătoare de peste an la care se aprindeau focuri rituale, la Sângiorz scopul lor era să distrugă sau să țină în frâu vrăjitoarele răspunzătoare de toate necazurile ce se abăteau asupra oamenilor, vitelor, plantelor (boli, grindină, necăsătorirea fetelor și flăcăilor, stricăciuni provocate turmelor de către animale sălbatice și recoltelor de către insecte și păsări de pădure etc.)

Focul de Sângiorz era menit să purifice spațiul prin lumina, căldura și fumul său și se deosebea de celelalte focuri rituale de peste an prin modul obținerii lui, numit în popor ”aprinderea focului viu”. Prin ”foc viu” se înțelegea obținerea flăcării în urma frecării unor lemne uscate, după metode arhaice.

Elemente etnografice demonstrează că ,,focul viu” nu este unul obișnuit, ci unul ritual: se aprindea numai de către bărbați, de obicei tineri necăsătoriți și ,,neprihăniți”, în sate se aprindea la date fixe, de Sfântul Gheorghe, iar pe munți la data urcării oilor la stâne, se păstra aprins până la coborârea turmei, participanții săreau peste foc și aveau anumite strigături cu tematică pastorală, iar uneori treceau și animalele prin fum.

Sursa: Muzeul Satului Baia Mare / text: Gabriela Filip, muzeograf. Foto eZiarultău.

CITEȘTE ȘI: Fascinația ”pietrelor vii” de lângă Târgu Lăpuș

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.