Menţionez, din capul locului, că orice eventuală asemănare cu spusele lui Immanuel Kant din „Critica facultăţii de judecare” este absolut întâmplătoare. Fiindcă din cauza lui Cioran, sau mulţumită lui ☺, nu l-am citit pe Kant (exceptând o cărticică despre el), decât cele câteva citate întâlnite prin scrierile altor condeieri. Deci, zero inspiraţie kantiană.
Ca de multe ori, anumite polemici „hegeliene” (nici pe Hegel nu l-am citit, dar am reţinut – şi sunt de acord cu – esenţa operei sale: teza+antiteza=sinteza) dau naştere câte unui gând pe care îmi vine să-l „traduc” în cuvinte scrise. Aşadar, rezultatul îl vom vedea aici, împreună…
Citind din Cioran, mi-am zis la un moment dat că sunt de acord cu el în proporţie de 80%. Mai apoi, în altă dispoziţie spirituală fiind, citeam din Osho şi, oprindu-mă pentru câteva secunde să „contemplu” cele citite şi afinitatea mea cu misticul indian, mi-a venit în minte acelaşi procent de compatibilitate: 80%. Procentul acesta e recurent la mine, fiindcă este unul prin care descriu (şi) normalitatea, adică ceea ce defineşte „starea generală a societăţii”, convenţia majorităţii oamenilor asupra unui anume subiect sau concept. Normal definesc eu că este, aşadar, ceea ce concordă cu vederile majorităţii celor circa 80% dintre subiecţii unei societăţi – evident, raportat şi la cultura fiecărei „civilizaţii” în parte, atât din punct de vedere istoric, cât şi geografic. Deci definim – cred că toţi dintre noi – normalitatea în funcţie de popoare, de momentul istoric al popoarelor respective ş.a.m.d. Dar, în genere, norma este dată de o anumită majoritate a populaţiei. De acord până aici?
Revenind la introspecţia comparativă între ceea ce citeam şi ceea ce gândeam eu însumi asupra celor citite, inevitabil am ajuns să-mi pun întrebarea: „Stai puţin, care este etalonul aici? Cine este mai probabil să aibă dreptate: discipolul sau maestrul? Adică cel care citeşte sau cel care e citit? Fiindcă de aceea îl citesc eu pe Osho şi nu el pe mine, fiindcă el trebuie că ştie mai multe…”. Şi uite-aşa (abia la momentul Osho) am ajuns să-mi autoanalizez propria viziune, propriile opinii asupra celor în discuţie. Deci întrebarea pe care v-o pun (ca să v-o puneţi) este următoarea: câţi dintre noi ne oprim, pentru măcar o secundă, să ne întrebăm dacă nu cumva suntem noi cei care greşim când judecăm un subiect asupra căruia poate nu suntem calificaţi să opinăm? Adică poate, totuşi, interlocutorul are dreptate când disputăm asupra unui subiect oarecare. Poate că el (sau ea) a studiat mai mult, poate că el (sau ea) a intuit mai corect, poate a judecat mai profund, a aprofundat mai bine subiectul sau, eventual, a putut face mai bine legăturile cu alte informaţii (şi judecăţi) pe care le are în bagajul intelectual. Gândiţi-vă la cunoaşterea unui subiect ca la un puzzle: cu cât ai mai multe piese din el, cu atât poţi înţelege mai mult din întreg.
Nu de puţine ori, am ajuns să-mi schimb radical (cu 180 de grade chiar) unghiul de vedere, viziunea. Cel mai semnificativ, am pornit de la a fi un „ateu convins”, de tip cioranian, care – culmea paradoxului – se răfuia cu Dumnezeul în care nu credea. Aşa şi eu. Şi îmi amintesc că am dat undeva peste un citat din Einstein care, întrebat despre credinţa în Dumnezeu, a răspuns aproximativ în următorii termeni: „Numai cine nu a studiat (sau aprofundat, n.n.) suficient nu a ajuns la credinţa în existenţa unei Fiinţe Supreme ordonatoare”. Ori schimbarea perspectivei asupra rolului răului şi al suferinţei, care am realizat că este unul benefic, dacă înveţi lecţia pe care ţi-o oferă şi acţionezi în consecinţă. Practic cel mai mare rău este, de fapt, cel mai mare bine: cu condiţia să înveţi lecţia. Fiindcă fiecare suferinţă îţi arată că ceva nu faci cum se cuvine şi, înţelegând ce anume, ai posibilitatea să faci pasul către direcţia potrivită, care va aduce schimbări semnificative în evoluţia ta către ceea ce eşti menit a fi: o fiinţă conştientă şi înţeleaptă care aduce un beneficiu vieţii pe Pământ. Orice rău din lume, fizic ori moral, este un simptom care, odată diagnosticat corect, îţi oferă posibilitatea înţelegerii şi remedierii. Aşa cum, spre exemplu, inclusiv asasinarea Preşedintelui Kennedy este o lecţie utilă pentru noi, fiind „o fereastră către înţelegerea forţelor orwelliene care ne conduc destinele până în ziua de azi” (citez din memorie o afirmaţie a medicului psihiatru E. Martin Schotz în cartea sa „History Will Not Absolve Us: Orwellian Control, Public Denial and the Murder of President Kennedy”). Dar orice înţelegere rămâne inutilă dacă nu ajunge să fie tradusă în fapte. Dacă nu schimbă ceva practic în viaţa noastră…
Apropo, îmi amintesc de o cunoştinţă care m-a atacat puternic în studiile asupra asasinării Preşedintelui Kennedy – de fapt în rezultatele lor, publicate de mine pe Facebook. Zicea că un inginer nu se poate pronunţa asupra unor chestiuni de istorie şi că ar trebui să-i las pe istorici să facă judecăţi de valoare asupra acestui caz. De parcă numai un istoric (consacrat)se poate documenta asupra unor evenimente din trecut. Dacă, să zicem, am intenţia să aprofundez într-o asemenea măsură subiectul încât să urmez o a doua specializare, în istorie contemporană? Poate chiar să fac doctoratul în domeniu? Ar fi atât de imposibil pentru cineva – pentru oricine – să devină specialist într-un capitol de istorie fără să aibă diploma de licenţă/master/doctorat în istorie? Găsesc judecata respectivului limitată, obtuză… dacă nu chiar maliţioasă. Apropo, las total deschisă posibilitatea şi ca, invers, un istoric să poată deveni inginer, dacă are chef şi se pune pe studiu. Aşa cum oricine poate deveni orice, dacă îl duce mintea şi se pune pe muncă.
Cred că este evident pentru toată lumea că sunt destul de rare cazurile în care majoritatea (neinstruită, nedocumentată) să aibă dreptate şi nu o minoritate de specialişti, pentru fiecare domeniu în parte. Când eşti bolnav, nu întrebi „poporul” ce bai ai, ci te duci la medicul specialist. Când ai un litigiu de ordin juridic nu întrebi vecinul ce să faci, ci te duci la avocat. Şi aşa mai departe. După acest considerent, ne putem întreba când suntem oare în măsură să emitem noi înşine judecăţi de valoare asupra unui subiect? Cât de documentaţi este necesar să fim? Cât de mult trebuie să aprofundăm lucrurile pentru a fi în măsură să riscăm cât mai puţin a greşi în judecata noastră? Răspunsul este greu de dat, fiindcă, dincolo de documentarea aplicată subiectului în cauză, intervin doi factori ajutători: informaţiile colaterale avute (numărul pieselor din puzzle) şi dibăcia de a face conexiunile necesare, de a uni punctele. Altfel spus, intuiţia (Platon îi spunea presupunere adevărată) de a vedea dincolo de aparenţe. Dar când combatem pe cineva care se pronunţă într-un anumit subiect este necesar – de bun simţ chiar – să fim în cunoştinţă de cauză şi să nu ne „aflăm în treabă” doar de dragul contrazicerii. Mă supără când cineva se repede asupra unui subiect mai delicat, care necesită o căruţă de cercetare, şi conchide, din burtă, expeditiv: „fake news!”. Legat de asta, am scris un editorial despre „Datul cu părerea sau ignoranţa pseudo-cunoscătoare”, adică „ignoranţa de a doua instanţă”, adică a celor care, deşi nu ştiu (fiindcă nu au cum, nedocumentându-se îndeajuns), îşi dau cu presupusul. Şi se întâmplă frecvent în cazul celor care cred că ştiu, dar nu ştiu că nu ştiu. Tot respectul faţă de ignoranţii de primă instanţă – care ştiu că nu ştiu şi recunosc asta – care stau cuminţi în banca lor, inocenţi şi smeriţi, fără să se dea fuduli. Nimeni nu le ştie pe toate şi nu e nicio ruşine dacă admitem, pur şi simplu, că nu ştim şi exprimăm asta, nu neapărat verbal, ci în mod pasiv, prin a ne abţine să formulăm o părere. (Adică tăcem filosofic.)
Ar trebui să fie de la sine înţeles faptul că, având în vedere subiectele grave – extrem de grave uneori – asupra cărora mă pronunţ, în spatele a ceea ce scriu pe Facebook sau în diferite publicaţii se află multe ore de lectură, multe ore de documentare audio-video, multe ore de studiu şi analiză. Şi nu e nicio laudă aici, nu sunt atât de sărac încât să caut aplaudaci, dar ceea ce împărtăşesc este doar vârful aisbergului, poate 5%. Şi de fiecare dată abia aştept să fiu combătut, fiindcă astfel sunt nevoit să „scot din tolbă” alte şi alte argumente (şi dovezi) asupra celor susţinute şi, evident, mă motivează să mă documentez şi mai asiduu. Ceea ce nu poate duce decât la o sinteză superioară, benefică ambelor părţi. Fireşte, câteodată mă întreb şi eu dacă nu cumva interlocutorul are dreptate şi se cuvine să-mi revizuiesc opinia, în urma unei documentări suplimentare. Scopul aici (în lume) nu este a avea dreptate, ci a găsi adevărul. Iar tuturor celor care – prin susţinerea cu informaţii noi sau prin contrazicere şi aducerea altor dovezi în discuţie – mă ajută să-l descopăr le sunt profund recunoscător şi le mulţumesc!
Nu pot să nu remarc cu câtă autoritate şi cu cât zel se exprimă unii dintre credincioşi – sau chiar dintre atei – asupra lui Dumnezeu. De parcă am vorbi de politică sau fotbal, la care ştim că se pricepe toată lumea… Deh! Nu degeaba Buddha, Lao Tse ori Krishnamurti nu aduceau niciodată în discuţie conceptul de Dumnezeu, iar Osho se exprima despre divinitate ca fiind nu subiect, ci mai degrabă verb, ca o acţiune de „dumnezeire” (godliness), de manifestare a divinului în lume. Fiindcă inconceptibilul şi incognoscibilul nu pot fi subiect de dezbatere, ci doar de trăire, de simţire. De observare şi de înclinare în faţa rezultatelor Creaţiei, iar nu a Creatorului în sine. De manifestare a graţiei şi a recunoştinţei pentru existenţă, pentru viaţa primită în dar. Atât şi nimic mai mult!
Aşadar, cum facultatea noastră de judecare are anumite limite – imanente sau subiective -, se cuvine să ne limităm avântul de a ne exprima asupra oricărui subiect, supunându-ne unei autoanalize prealabile, adică a unei autocritici, prin care să decidem dacă avem sau nu autoritatea de a judeca. Fiindcă este mai onorabil să taci filosofic decât să arunci la plezneală câte-o concluzie irefutabilă: „fake news!”. Ce-i drept, este mai lesne să nu te documentezi şi să-ţi dai (doar) cu presupusul…
În încheiere, mărturisesc că, deşi sunt interesat în primul rând de cunoaşterea interioară, de autocunoaştere, am căzut în patima cunoaşterii exterioare, a mediului social în care mă manifest. Cu toate că – sunt sigur! – circumstanţele exterioare contează foarte puţin în starea de bine interioară. Dar starea de bine nu poate fi savurată pe deplin într-o lume aflată în suferinţă. Astfel încât strădania mea este ca, prin împărtăşirea a ceea ce ştiu şi înţeleg, să aduc un plus de lumină pentru cunoaşterea şi înţelegerea lumii în care trăim de către semenii mei. Sper să fie de folos!
Gabriel STAN-LASCU
Sursă foto text: Gabriel Stan-Lascu
Sursă foto deschidere: Pixabay
[…] Articol apărut iniţial în publicaţia online „eZiarultău”, la adresa https://eziarultau.ro/hai-si-tu/descopera-hai-si-tu/autocritica-facultatii-de-judecare, în 22 ianuarie […]