Multe și frumoase sunt obiceiurile din sărbătorile de iarnă în satele tradiționale din Maramureș. Unele dintre ele își au sâmburele în vremuri vechi, transmițându-se din generație în generație. Poate că acum nu se mai ține seama de ele ca odinioară, însă ele merită cu prisosință amintite. Iar în acest demers am avut parte de ajutorul etnologului Janeta Ciocan.
Povestea Soarelui
”Mergând puțin în istorie, se poate spune că de-a lungul anului oamenii au observat o serie de schimbări astronomice – modificarea poziției pe cer a Soarelui, a Lunii, a stelelor – care le aduceau și alte anotimpuri. Și atunci, mai ales la solstiții și echinocții, vom întâlni fel de fel de obiceiuri legate tocmai de aceste lucruri. Spre sfârșitul anului au observat un lucru ciudat: Soarele stătea tot mai puțin pe cer, încerca să dispară, spuneau ei, iar legendele populare chiar ne explică foarte frumos acest lucru: de fapt că Soarele, parcurgând zilnic drumul pe cer, vede și tot ce se întâmplă pe Pământ și lucrurile nu sunt totdeauna frumoase. De multe ori, văzând lucruri urâte și plictisit de răutatea omenească, încearcă să scape de noi. Și atunci iarna încearcă să ne înghețe, să fugă, să dispară de pe cer, iar vara să ne ardă. Și atunci, Dumnezeu, în marea lui bunătate față de propria creație, a hotărât să-i însărcineze pe Sfântul Nicolae și pe Sfântul Toader să aibă grijă ca Soarele să nu iasă din anumite limite, să-l întoarcă înapoi de fiecare dată. Sunt aceste focuri pe care le facem de Crăciun, acel butuc care se aduce suficient de mare ca să ardă timp de 12 zile, pentru că noi în perioada aceasta vorbim de 12 zile de sărbătoare, care se termină de Bobotează în noul an. Prin aceste focuri – în unele părți se fac în curți, pe dealuri, pe munți – încearcă să-l întărească pe Soare. Credeau că în această lună el se luptă cu tot felul de vârcolaci, de ființe mitice care doresc să-l mănânce, să-l înfrângă, așa încât voiau să îl ajute”, povestește Janeta Ciocan.
Saturnaliile
În Imperiul Roman, din 17 până în 23 decembrie se sărbătoreau Saturnaliile. În prima zi nimeni nu avea voie să lucreze, toată lumea mergea la templu și participa la sacrificiul unei scroafe, pe altarul zeului Saturn. ”Începând de a doua zi se sacrificau porci, de fiecare familie care își permitea. Se făcea mâncare, dar ea nu era mâncată de familia respectivă, ci de alții. De asemenea, în aceste zile se ștergeau diferențele dintre clasele sociale: sclavii aveau dreptul să stea cu stăpânul la masă, să doarmă în patul stăpânului, să poarte hainele stăpânului”, istorisește Janeta Ciocan. A fost o sărbătoare foarte iubită în acele vremuri, iar mai apoi creștinii i l-au alăturat acesteia pe sfântul Ignatie Teoforul, purtătorul de Dumnezeu.
Simbolul trăiniciei familiei
În satul tradițional, în Ajunul Crăciunului pe masă erau puse doar mâncăruri de post, dar trebuia să fie, obligatoriu, 12 feluri, câți apostoli a avut Hristos. În schimb, în ziua de Crăciun masa era încărcată cu de toate.
Un obicei specific Țării Maramureșului era legarea – simbolică, firește – a familiei cu o funie, în ideea ca membrii ei să rămână uniți pentru totdeauna. Nu oricine lega familia. Aceasta se așeza la masă și cine era considerat capul familiei, cel mai în vârstă, se ocupa de acest ritual. Dacă era neputincios făcea acest lucru cel care urma să preia ”șefia” familiei.
Profesorul de colinde
O poveste specială e și cu colinda, care în satul tradițional nu se învăța acasă. ”Se făceau cete, de la copii mici până la ceata feciorilor de însurat. Ceata feciorilor învăța colindele de la un bătrân din sat care le știa cel mai bine, de aceea ele s-au păstrat neschimbate până în zilele noastre. Tinerii veneau zilnic la bătrân să învețe să colinde. Drept mulțumire îi aranjau gospodăria, făceau muncile grele din gospodărie. Ca răsplată că erau învățați să cânte”, deapănă povestea Janeta Ciocan.
În acea noapte, spre 25 decembrie, toate casele aveau lumina aprinsă, toate casele aveau ușa deschisă, poarta deschisă. ”Dacă nu te călca ceata de colindători nu aveai noroc în anul care vine, nu exista să nu-i primești”, spune muzeograful. Colindătorii feciori adunau mâncare și băutură. Adunau colaci special făcuți pentru ceata de colindători și cârnați. Ce se întâmpla cu acestea? Când se dădea drumul vergelului, dansului, în fiecare seară, cât țineau sărbătorile, era pus pe masă un colac. ”Colacii aceștia trebuiau să fie mari, să fie frumoși, să fie gustoși, pentru că erau prezentați, gen acum mâncăm colacul făcut de fata lui cutare. Colacii aceștia erau făcuți de fetele de măritat. Și astfel băieții aflau și care dintre ele era mai harnică, mai talentată la decorat, mai pricepută la a da gust, pentru că nu oricine dă gust mâncării”, detaliază Janeta Ciocan.
”Înainte căsătoria era pe viață”
Cât despre băutură… Doamne ferește să se îmbete vreun june de însurat. Ce fecior care făcea asta se mai putea însura?! Că doar mamele imediat le spuneau fetelor: ”Nu-l lua pe acela, că nu-i de treabă, nu ți-a fi de nimic de ajutor”. Părinții erau foarte atenți la felul cum se descurcau băieții: dacă erau harnici, dacă știau să are. Voiau să fie siguri că acela pe care îl lua fata îi va putea ține pe ea și copiii pe care îi vor avea. ”Același lucru se întâmpla și cu mamele băieților, care erau foarte atente la cel fel de fată luau de noră. Bineînțeles conta și legătura sufletească pe care o aveau cei tineri, pentru că acea idee implementată cum că tinerii se căsătoreau numai la dorința părinților și pentru avere este greșită. Conta și asta într-o oarecare măsură, dar și dansul, și obiceiurile acelea din șezători, când își furau câte o sărutare, erau tocmai menite spre a vedea dacă doi oameni sunt compatibili. Toate aceste lucruri erau luate în serios în satul tradițional. Înainte, căsătoria era pe viață, era pentru totdeauna”, adaugă etnologul Janeta Ciocan.
Aducătorii de noroc
Revenind la colindători, ideea era de a intra în fiecare casă; aduceau astfel noroc, bunăstare și veselie. Dacă erau două cete de colindători, în caz că satul era mare și avea mulți feciori, atunci se pornea din două colțuri diferite ale așezării, astfel încât grupurile să nu ajungă în același timp la aceeași casă.
În ziua de Crăciun – și numai atunci – în sate se juca Viflaimul. Un teatru popular pe care feciorii îl învățau tot de la acel bătrân care îi învăța să colinde. După 25 decembrie umblau capra, ursul, brondoșii.
Și uite așa, încet, încet, am ajuns și obiceiul sorcovitului. ”În trecut, sorcova era făcută din crenguțele care se puneau în apă de Sfântul Nicolae sau de Sfântul Andrei. Crenguțele respective erau botezate cu numele fiecărui membru al familiei; în funcție de cum înfloreau se știa cam cât de sănătoasă va fi persoana respectivă în noul an”, a mai arătat Janeta Ciocan.
Ciclul sărbătorilor de iarnă se încheie cu Boboteaza. Odinioară se colinda și de Bobotează. Acum însă parcă nu prea… (Tiberiu Sabo)
Foto (c) Mariana Scubli
Citește și: Gheorghe Pârja: ”Da, iar vine Hrușcă! Pentru că vine Crăciunul!”
