Am citit recent un volum remarcabil. O carte-monument. Asta înseamnă pentru mine ”Plânsul lui Nietzsche”, un volum primit chiar de ziua mea. Cartea e o comoară, mai cu seamă pentru că rezonează cu propria-mi comoară. Cum altfel? Fiecare dintre noi păstrăm o comoară în noi: o comoară de noi sau de oameni goi sau de nevoi și frici, de lumină la tensiuni mici și ar mai fi comori și ”comoare”, dar înlăuntrul fiecăruia nu poate intra decât el însuși. Uneori cu ajutor, alteori fără.

Cartea scrisă de Irvin Yalom și apărută la editura Humanitas are o dublă valoare, dincolo de subiectivismul meu inerent. Este un volum literar prețios și o semi-biografie foarte valoroasă. Autorul s-a inspirat mult din realitate când a decis să spună povestea buclei pe care Nietzsche a trăit-o în acel 1882, puțin înainte de începerea lucrului la unul din cele mai emblematice volume ale sale, ”Așa grăit-a Zarathustra”.

Deși avem un reflector puternic îndreptat spre personajul filosofului Friederich Nietzsche, personajul care stă foarte aproape de el în carte (și care, de fapt, nu l-a întâlnit nicicând, dar ar fi putut s-o facă, cum bine spune scriitorul în postfață) este nimeni altul decât reputatul medic Josef Breuer.

Întâlnirea lor e legată de un personaj aparte, un anumit soi de arhetip-feminin, Lou Salomé, cu care, zice-se (mai mult în carte), Nietzsche ar fi avut o scurtă poveste de dragoste cu năbădăi. O femeie care pretinde, nu cere voie, duplicitară, (doar) fățiș interesată de persoana celuilalt. În fine, Lou Salomé îl întâlnește pe dr. Breuer tocmai la Veneția, pe când acesta se afla în vacanță alături de soția sa, Mathilde. Tam-nesam, domnița îi trimite o depeșă prin care îl informează că trebuie să-l consulte într-o chestiune foarte urgentă, că se află în joc viitorul filosofiei germane și că se vor întâlni la o anumită dată și oră la o cafenea venețiană. Dr. Breuer, un vienez veritabil, rămâne mut în fața abordării distinsei, dar acceptă să o întâlnească și povestea începe.

Nietzsche din romanul nostru e o persoană dificilă, singuratică, puțin cam mizantropă, aș zice, care nu acceptă ajutorul altcuiva pentru a nu-și crea obligații și pentru că e trufaș, iar domnița Lou Salomé nu are decât intenții bune încercând să-l convingă pe doctor să-l trateze pe Nietzsche (aflat în pragul sinuciderii, furibund în scrisorile cu ea) fără ca el să știe că-l tratează… aparent. Aparent, pentru că, după cum vom vedea, ca orice poveste, și istoria celor doi comportă mai multe fațete și mai multe personaje, pentru că, pare-se, există chiar și-un triunghi amoros. ”(…) el spune că simțim ură față de cei care ne descoperă secretele și ne învăluie în sentimente tandre. Noi avem nevoie în acele momente nu de simpatie, ci să ne redobândim puterea asupra propriilor noastre emoții”.

Povestea se complică cu adevărat abia atunci când dr. Breuer și Nietzsche se întâlnesc, încep consultațiile, pare că există o afinitate din partea filosofului, apoi se retrage brusc, și când să-și piardă doctorul șansa de a-l trata pe Nietzsche… îl găsește ocazia seculară – vulnerabilitatea. În pragul unei crize majore (Nietzsche suferea de migrene puternice), doctorul îi alină suferința și, într-o stare de semi-conștiență, filosoful îi cere ajutorul. Doctorul fusese alertat în miez de noapte de un angajat al hotelului unde era cazat filosoful că ceva se petrece în camera lui Nietzsche, că i-ar fi rău. Noaptea aceea creează o breșă, iar a doua zi filosoful acceptă să-i fie tratate migrenele într-o clinică din Viena, sub stricta supraveghere a doctorului Breuer în schimbul… ajutorării doctorului său, aflat în pragul disperării.

Nu, disperarea doctorului nu e chiar de fațadă și, treptat, rolurile dintre cei doi se schimbă la modul cel mai autentic cu putință. Viața aparent sigură și mulțumitoare a doctorului Breuer ascunde mai multe mâhniri decât ar putea accepta acesta, umbre din trecut care declanșează tipare nefericite în viața ”de azi”. ”(…) Breuer avea credința că adevărata durere a bătrâneții, pierderea persoanelor apropiate, faptul că le supraviețuiești prietenilor, era lipsa analizei – oroarea de a trăi neobservat.”

Ceea ce fac ei, de fapt, reprezintă primii pași în domeniul psihanalizei, un nume de care e strâns legat un alt personaj din roman, doctorul Sigmund Freud, bun prieten și apropiat de-al doctorului Breuer. După multe confesiuni, revelații și reîntoarceri, ambii reușesc să-și găsească un numitor comun în propriile lor dureri lăuntrice, iar filosoful învață să se deschidă și să primească ajutorul celui de lângă.

Pentru complexitatea poveștii redate, consistența și veridicitatea personajelor inspirate din realitate, capacitatea de analiză și de observare, volumul lui Irvin Yalom merită toată atenția. Un roman puternic, dur, dar necesar mai ales când viața nu ni se mai poate arăta în frumusețea ei din cauza necurățării hornului. Vă invit la reflecție!

”Da, eterna reîntoarcere înseamnă că de câte ori alegi o acțiune trebuie să fii dispus s-o alegi pentru eternitate. Și e la fel pentru fiecare acțiune pe care nu o faci, fiecare gând născut mort, fiecare alegere evitată. Și toată viața netrăită va dospi înlăuntrul tău, netrăită pentru eternitate. Și vocea neluată în seamă a conștiinței tale va striga veșnic la tine”.

Mihai COTEA

📚 Cartea poate fi cumpărată aici.

CITEȘTE ȘI:
Abandonul, în sensul purificării sinelui, ca o armă pusă la tâmpla eului
Povestea unei cărți care mi-a plăcut încă de la pagina 8…
O carte sinceră despre un fenomen fascinant

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.