Vreau acasă!

Într-un poem, vocea lirică a lui George Bacovia se destăinuia astfel: „Sunt clipe când toate le am… Tăcute, duioase psihoze – Frumoase povești ca visuri de roze… Momente când toate le am”. Și, aș adăuga eu, există clipe când ne vine a striga: „Vreau acasă!”. Dar ce este acest acasă, în condițiile în care, se presupune, toți ne aflăm în casa noastră, planeta Terra.

Psihologii ar putea justifica această năzuință prin teoria atașamentului, filosofii ar despica firu-n patru în jurul ideii de ontic, iar spiritualitatea s-ar putea îndrepta spre ideea conform căreia cu toții facem parte mai degrabă dintr-un Dincolo, decât dintr-un Aici. Personal, când strig în mine că vreau acasă, mă refer la dorința de revenire la un trai pierdut sau care există doar cu titlu de închipuire. Mă refer la a fi, fără a exista nevoia de a face. A exista, fără a subzista. Sigur, nu vreau să incit la revenirea spre condițiile de viață din primitivitate, nu într-un secol unde dorința (iarăși) de schimbare palpită mai ceva ca un bec cu consum exagerat.

Aș duce ideea Marii reîntoarceri până într-acolo unde ideile au uitat să se ghideze-n vidul propriei lor existențe. Dar până la Marea reîntoarcere, m-aș opri un pic la ideea Marii întoarceri. Cea a fătului, în a șaptea lună de sarcină, atunci când are loc, în termeni științifici, prezentația cefalică. Dacă aceasta e doar o programare genetică, contează mai puțin. Cu alte cuvinte, cele în care-mi place să mă îmbăiez, copilul se „prezentează” și, pentru a merge și mai dihai în sens spiritual, am putea crede că micul suflet face o afirmație la nivel simbolic, un „vreau Acasă” în sensul unei ultimi răsfrângeri către Marile Origini. Un mic moment de aparentă bătaie în retragere sau, pentru a rămâne pe teme filosofico-spirituale, ceea ce Mircea Eliade exprima prin mitul eternei reîntoarceri. Stop. Atâta ne-am întors, c-am uitat de unde am plecat.

În fond, plecasem de la pofta de schimbare, nu-i așa? Leitmotivul care îmbracă acest secol, după cum ziceam mai sus. În clipe când nu le avem pe toate, ci primează înăuntrul nostru tăcute psihoze, după cum zice poetul. Sclipiri revoluționare dinăuntrul propriului microunivers. Semnale de întoarcere a benzii, „REW”.

Orașele cunoașterii care ne alcătuiesc propria istorie de viață pot valida un sens sau altul pentru acest vreau acasă, dacă și numai dacă nu alegem să privim înapoi cu mânie. E o teoremă simplă. Primum non nocere. Adicătelea, să nu ne întoarcem cu tălpile rănite acasă, iar drumul să fie mai solicitant decât însăși readaptarea revenirii la starea dintâi. Care mereu va implica și o pierdere sau, cel puțin, o „dezbărare de”.

Dar nu, nu lăcrimați la citirea cuvântului pierdere. Important e să ne reîntoarcem ușori în sălaș. Ca mai apoi, să ne putem „umple de”. Și-aici, e tot un ciclu.

Așadar, spre care casă vă întoarceți în voi vara asta?

Mihai COTEA

CITEȘTE ȘI:
Struguri acri