20 de ani. Atâția se împlinesc de când Marius Botea antrenează echipa de volei Știința Explorări. O fidelitate rarisimă în zilele noastre în orice domeniu, cu atât mai mult în sportul de performanță, unde antrenorii sunt primii sacrificați atunci când rezultatele nu sunt cele dorite.

Băimăreanul mărturisește că, atunci când a semnat primul contract de antrenor cu echipa cu care a devenit campion național din postura de jucător, a crezut că va rămâne la Știința Explorări un an. Sau doi… Acum, când celebrează două decenii de când se ocupă de echipă, admite că și-ar dori mult să devină din nou campion național cu Știința Explorări. Ceea ce, subliniază tehnicianul, este un obiectiv. Nu un vis!

”Am crezut atunci că voi rămâne antrenor la Știința Explorări un an sau doi”

– De ce ai ales să devii antrenor?
– Terminasem Academia Națională de Educație Fizică și Sport, așa că se prefigura o carieră de profesor de educație fizică sau una de antrenor. Dar trebuie să spun că, înainte de asta, dădusem de două ori examen de admitere la Facultatea de Inginerie, dar am picat de fiecare dată. O dată primul sub linie. Așa a fost soarta… Am intrat la Academia Națională de Educație Fizică și Sport și am studiat ceva ce chiar mi-a plăcut. Trecerea de la cariera de jucător la meseria de antrenor s-a produs cumva firesc și treptat. Adică am început cu grupe de copii și juniori la CSȘ 2 pe care le-am antrenat cât timp încă mai jucam la Știința Explorări. În 2002 am încetat cariera de sportiv și am activat la clasele cu program sportiv din cadrul Școlii ”Avram Iancu”. Circa șase ani am fost antrenor de juniori. În 2004 am fost ofertat de către domnul Traian Rad Tăut să preiau echipa de seniori. Cunoscând echipa (cu unii dintre jucători fusesem nu doar coleg de echipă, dar chiar și de cameră), am acceptat fără să ezit vreo clipă. Simțeam că mi se oferă ocazia să fac un lucru pe care îl stăpânesc. Și, trebuie să recunosc, m-am bucurat de încrederea arătată de conducerea clubului. Am crezut atunci că voi rămâne antrenor la Știința Explorări un an sau doi. Și uită că s-au făcut 20 de ani.

Campion la longevitate

– Ți-ai început așadar cariera de antrenor de seniori la fosta ta echipă. Mai mult: antrenai foști coechipieri. A fost ceva amalgam de emoții…
– … suficient de mare cât să îmi aduc aminte totul de parcă ar fi fost ieri. Trecerea din teren pe banca tehnică a fost ușoară pentru că ne cunoșteam unii pe alții. În echipe mereu jucătorii mai tineri îi respectă pe cei cu mai mare experiență, așa că nu aveam emoții că nu mă vor respecta și în noua mea postură de antrenor al lor. Mi-au trebuit câteva luni, însă, să îi fac să schimbe la antrenamente și meciuri formula de adresare. Nu pentru că țineam eu neapărat la asta, dar așa mi se părea normal.

– Ai mers la Știința Explorări pentru un an sau doi. Uite că se împlinesc 20. Mai există o asemenea dovadă de fidelitate în România?
– A existat, dacă nu mă înșel, Dan Gavrilă la Piatra Neamț. Probabil au mai fost și altele cu mult timp înainte. Dintre antrenorii contemporani cu mine, doar de Dan Gavrilă îmi aduc aminte. În rest nu știu de altcineva cu o longevitate ca și a mea la aceeași echipă.

– Cum îți explici această fidelitate?
– Cred că a contat faptul că am avut și am o relație bună, corectă și civilizată cu cei din conducerea clubului. Cred că, din punct de vedere sportiv, am putut să fac aproape tot ce am dorit la această echipă. Probabil că, dacă era un club mai bogat sau condus de alte persoane, altfel ar fi stat lucrurile. Adică eu cred că dacă banii erau mai mulți, atunci influențele exterioare ar fi fost altele și nu ar fi fost exclus ca antrenorul Botea să fie schimbat de la echipă.

”Nu este un vis, este un obiectiv!”

– Oferte bănuiesc că au existat să pleci altundeva.
– Oferte am avut de-a lungul anilor. Au fost două din străinătate, dar venite pe când eu deja aproape începeam campionatul cu Știința Explorări. Am avut acum doi ani o ofertă ”pe masă”, cum spunem noi. O propunere clară și concisă. Dar care, la fel, venea într-un moment nepotrivit. Asta dacă este să vorbesc strict despre propunerile solide. Tatonări și discuții au existat cu multe cluburi din România, dar care s-au împotmolit pe parcurs din diverse motive. Mi s-a și spus, de altfel, că foarte mulți îl asimilau pe antrenorul Botea cu echipa Știința Explorări și considerau că nu voi pleca niciodată de aici pentru că sunt prea legat de echipă. Și atunci discuțiile se opreau.

– Aveau dreptate?
– Eu zic că da. Pentru mine Explorări a reprezentat echipa la care am visat să joc din clipa în care am înțeles ce înseamnă voleiul și eram copil de mingi. A reprezentat echipa pe care am visat să o antrenez din momentul când am decis să devin antrenor. Și, așa cum ți-am și mărturisit la un interviu mai vechi, Explorări este echipa cu care visez să devin campion național din postura de antrenor. Acesta de fapt nu este un vis, este un obiectiv! Dacă voi rămâne în sistem, atunci se va întâmpla. Pentru că îmi doresc mult. Am fost campion național de juniori cu Baia Mare. Am fost campion național de seniori cu Baia Mare. Mă gândesc că ar fi frumos să fiu și campion național antrenând Baia Mare… Dar, știi cum e vorba aceea: ”niciodată să nu spui niciodată”. Lucrurile se pot schimba oricând, eu aș vrea să duc echipa pe locul I, dar nu se știe niciodată ce va urma.

”Mă bântuie și acum sezonul 2009/2010”

– Două decenii la cârma Știința Explorări: care a fost cea mai mare bucurie?
– Cele mai frumoase amintiri sunt pentru mine cele mai bune rezultate. M-aș referi în primul rând la momentul 2011, când am ieșit vicecampionii României. A trecut mult timp deja, dar țin minte că am avut o echipă bună, cu care am câștigat două meciuri în deplasare la Constanța. După care am jucat în Baia Mare cu o sală arhiplină. Am pierdut finala în compania Zalăului: noi am fost atunci prea fericiți deja cu ce obținusem deja, adversarii nu ne-au subestimat deloc. Pentru mine acest rezultat echivalează cu un moment deosebit. A fost o mare surpriză ceea ce am jucat și am demonstrat atunci. Dar noi am mai povestit despre asta… Au mai fost două momente bune când am jucat finala Cupei României în 2010 și 2016.

– La pol opus, cea mai mare decepție care a fost?
– Mă bântuie și acum sezonul 2009/2010, când am făcut un retur excelent cu 10 victorii consecutive, dacă nu mă înșel, și am pierdut inexplicabil ultimele două jocuri. Pe care, dacă nu le pierdeam, mergeam în primele patru. Și, la cum jucam atunci, sigur cuceream o medalie. Tot la acest capitol al decepțiilor aș trece și ceea ce se întâmplă în ultima perioadă la club. Desigur, Explorări nu este o echipă atât de cunoscută precum Minaur sau ca și FC Baia Mare pe vremuri. Dar consider că este un brand al sportului maramureșean, reprezintă încă un nume în voleiul românesc. Dar, din păcate, fără susținere financiară adecvată, nu vom mai putea face pasul spre o medalie.

”Am avut momente în care mi-am pus întrebarea dacă nu ar fi mai bine să plec”

– În acești 20 de ani s-au insinuat clipe în care te-ai gândit dacă nu ar fi fost mai bine să fii inginer decât antrenor?
– Au existat momente când mi-am pus întrebarea asta. Mai ales la început de carieră. Făceam o paralelă între ipotetica mea carieră de inginer, în care sincer să fiu nu știu ce viitor aș fi avut pentru că nu mă vedeam a deveni un mare profesionist, și cariera mea reală de antrenor. Nici acum nu știu să spun singur dacă eu am ales până la urmă cariera de antrenor sau ea m-a ales pe mine… Dar da: au fost dese momente în care m-am întrebat cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi intrat la inginerie…

– Dacă ai ajuns să te întrebi despre cariera de inginer, deduc că au fost clipe în postura de antrenor care nu au fost neapărat plăcute.
– Cred că orice antrenor ai întreba dacă s-a confruntat cu momente delicate în care și-a pus sub semnul întrebării cariera ți-ar răspunde că da. Așa și eu. Am avut momente în care mi-am pus întrebarea dacă nu ar fi mai bine să plec. Momente care m-au condus spre o potențială decizie de a demisiona de la echipă. Momente în care așa-ziși prieteni care pe față mă susțineau în culise lucrau la schimbarea mea. Am fost foarte aproape să cedez, dar familia mi-a fost alături, iar cei de la conducerea clubului au avut claritatea necesară pentru a lăsa lucrurile să se liniștească. Și în asemenea momente mi-a trecut prin cap că a fi inginer este o meserie mai lipsită de stress decât cea de antrenor.

”Antrenorul trebuie să stea în spatele jucătorilor săi”

– O postură stressantă cea de antrenor, dar și oarecum ingrată: victoriile sunt ale jucătorilor, eșecurile țin de antrenori…
– Să știi că eu cred că în bună măsură așa și este. Jucătorii sunt, până la urmă, cei care câștigă un meci. Antrenorul trebuie să stea în spatele jucătorilor săi. Desigur că și antrenorul are un mare merit în obținerea rezultatelor, asta este clar. Așa cum e clar și că cineva trebuie să plătească în momentele proaste. E universal valabil ca antrenorul să fie cel care plătește. Niciodată în situațiile grele nu au plătit jucătorii. Întotdeauna antrenorii. Este lucru valabil în toate sporturile, cel mai vizibil în fotbal. Eu cred că o conlucrare între antrenori și jucători este cea care dă esența rezultatelor. Nu poți obține rezultate bune fără să te antrenezi bine. Și nu poți să te antrenezi bine de regulă fără un antrenor. Un antrenor nu poate obține succesul fără echipă și echipa nu poate contabiliza victorii fără antrenor. Câtă vreme am știut că mi-am făcut meseria cât de bine am putut și că am muncit bine împreună cu jucătorii mei, subiectul cine e vinovat sau cine e lăudat nu m-a preocupat.

”Fazele de joc erau lungi, mingea era ținută în aer”

– Din vremea în care erai copil de mingi și visai să joci la Explorări și acest an în care celebrezi două decenii de când antrenezi echipa, voleiul cum s-a schimbat?
– Cu siguranță lucrurile au evoluat. Cu totul altceva se joacă acum și decât acum 10 ani. Este clar că viteza de joc a crescut foarte mult. Dacă, pentru a da un exemplu, în urmă cu ceva timp toată lumea servea de pe picioare, cu excepția lui Tutovan, acum sunt excepții cei care mai servesc de pe picioare. Schimbarea este evidentă. Voleiul a devenit extrem de tacticizat, ca și alte sporturi, de altfel. Dacă pe vremea când jucam eu o ședință video însemna vizionarea unui meci sau a unui set, acum sunt programe care disecă o fază de joc în multe cadre… Da. Voleiul s-a schimbat. Cred că în fiecare sport lucrurile se schimbă cu o viteză incredibilă. Consider că pentru noi, antrenorii, este important să înțelegem aceste schimbări, să ținem pasul cu ele și să ne adaptăm la ele.

– Vreun regret de mărturisit la acest capitol?
– Singurul regret la acest capitol este că nu mai reușim la volei să aducem spectatorii la sală în număr atât de mare cum se întâmpla pe vremuri. Este un aspect general valabil în toate campionatele, exceptând probabil Polonia. Acolo unde media de spectatori este foarte mare la fiecare meci. Rusia, Italia, Turcia mai adună spectatori în număr mai semnificativ. În rest, în afara meciurilor importante pentru medalii, spectatorii de volei sunt tot mai puțini. Din punctul meu de vedere, un factor important care a determinat acest lucru este acela că voleiul este mai puțin înțeles în zilele noastre. Se joacă mult mai rapid. Se fac mult mai multe greșeli. Pe vremuri cred că esența voleiului era să vezi mingi scoase în apărare care erau transformate în punct. Fazele de joc erau lungi, mingea era ținută în aer. Asta era atractiv pentru cei din tribune dat fiind că fazele deveneau astfel spectaculoase.

”Nu te poți prezenta la un meci așa cum mergi la o zi oarecare de servici!”

– Fiindcă tot am vorbit despre ”cândva” și ”acum”, uită-te un pic spre jucătorul Marius Botea. Îți place de el privindu-l din postura ta actuală de antrenor?
– Cu siguranță că sunt subiectiv. Nu pot și nu vreau să-i critic pe jucătorii de azi. Mi-aș dori mai mult de la ei, asta este clar. Trebuie să înțeleg și să accept că acestea sunt vremurile. Dar în același timp stau și mă gândesc cu nostalgie, pe undeva, la ce echipă eram noi, la cum gestionam situațiile din antrenament, situațiile din meci. Cred că aveam o calitate importantă (și asta nu doar noi, ci și celelalte echipe din campionatul de atunci): nu ne plăcea să pierdem! Cred că acesta este un aspect care cam lipsește multor jucători din ziua de azi. Din punctul meu de vedere, în momentul în care intri pe teren, indiferent de sport, acesta ar trebuit să fie obiectivul clar: să câștig punctul, să câștig faza de joc, să câștig meciul. Nu te poți prezenta la un meci așa cum mergi la o zi oarecare de servici! Sportul de performanță după mine asta înseamnă: multă muncă, sacrificiu și dorința de a câștiga.

”Cred că am devenit mai tolerant. Mai diplomat”

– Ce ți se pare cel mai frumos în meseria de antrenor?
– Mie îmi place sportul de performanță. Îmi place competiția. Și chiar dacă sunt uneori și momente delicate, mă bucur de ceea ce fac. Întotdeauna am considerat sportul ca fiind un domeniu aparte în care indiferent ce faci, bune sau rele, faptele tale ies în evidență imediat și arată exact cine ești. Să faci sport de performanță eu consider că este o meserie ca niciuna alta.

– Dar cel mai dificil?
– Cred că dificil este, în ultima perioadă, să relaționezi cu jucătorii. Generațiile se schimbă. Vin din urmă copii cu o pregătire tehnică precară, dar asta se poate schimba. Nu este cea mai mare problemă. Problemă este, însă, modul în care concep sportul de performanță. Și acesta este un aspect delicat, greu de gestionat. Îmi este tot mai greu să intru în mintea jucătorilor, să înțeleg ce și cum gândesc și după aceea să accept că trebuie să iau uneori niște decizii care nu sunt în concordanță cu felul meu de a fi sau de a mă purta. Poate și de aceea jucătorii mei mai în vârstă îmi spun că m-am schimbat foarte mult și că, la momentul când m-am apucat de meseria asta, eram un cu totul alt tip de antrenor. Au dreptate. Dar trebuie să mă adaptez situației actuale chiar dacă nu vreau. Cred că este singura soluție de a merge mai departe.

– Cum te-ai schimbat?
– Cred că eram mai exigent. Poate și munceam mai mult cu echipa, poate un pic prea mult. Cred că am devenit mai tolerant. Mai diplomat, cu siguranță. Un antrenor mai trebuie să și închidă ochii uneori, sigur, nu prea mult și nu prea des. Dar trebuie să fie și ferm, și autoritar. Cred că am învățat multe în acești 20 de ani.

”Atunci singur aș fi un caz unic în voleiul românesc!”

– Am purtat predominant acest dialog cu fața spre trecut. Hai să ne întoarcem privirea spre viitor. Dincolo de obiectivul de a deveni campion cu Explorări și din postura de antrenor, ce alte planuri mai ai?
– Greu de răspuns. În viitorul apropiat trebuie să creionăm echipa pentru sezonul viitor. De vreo doi ani avem probleme financiare și este tot mai greu să ținem pasul cu echipele care își doresc ceva în acest campionat. Și atunci planul pe termen scurt este să facem o echipă: adică negocieri și discuții cu jucători noi pentru că mulți jucători vor pleca de la Știința Explorări. Asta înseamnă iar muncă de omogenizare, de gestionare a relațiilor de joc. Financiar vorbind îmi doresc stabilitate: să începem și să sfârșim campionatul fără emoții legate de acest aspect. Lucrurile sunt în permanentă schimbare. Și eu, personal, dar și cei din jurul meu trebuie să ne adaptăm și să înțelegem că trebuie să anticipăm tot timpul și să fim cu un pas înaintea schimbărilor pentru a nu fi prinși pe picior greșit.

– E prematur, dar totuși întreb: te vezi ieșind la pensie de la Explorări?
– Recunosc că m-am gândit de multe ori la treaba asta, dar e greu să îți răspund. Mi-aș dori, dar nu știu dacă este posibil. Atunci singur aș fi un caz unic în voleiul românesc! Mai sunt mulți ani până la pensie… Dacă reușesc să trec cu bine peste perioada imediat următoare atunci m-aș putea gândi și la lucrul acesta.

Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: Știința Explorări Baia Mare

CITEȘTE ȘI:
”Mi-aș dori enorm să fiu campion național ca antrenor al echipei Explorări Baia Mare!” (Marius Botea)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.