Priveam cu atenție o frunză de arțar în ziua când mi-am pus întrebarea. O culcușisem în palmă și nu făceam altceva decât să o mângâi cu privirea. Frunza se terminase în acel punct. Era uscată, ruginie și mai ales întreruptă de la trunchiul mamei. Pentru a se fi început, ea trebuia să aibă deja formate în spate rubedenii de diferite clase, de ramură și de trunchi, dar mai ales rădăcini. Deși distanțată de acestea din urmă, fără de ele nici c-ar fi fost de conceput existența ei pe care deja o contemplam la trecut. Ele toate formează un ansamblu. Ni se pare ciudat să privim așa un arbore, dar nu ar trebui să ne stăpânim din a o face.
Acum, frunza mea exista și se mai putea mișca doar prin prisma voinței mele. Sigur, voința mea în istoricul vieții sale nu mai avea nicio importanță, era la fel de netrebuincioasă precum pomparea unui flux de electricitate într-un aparat defect pentru a-l popula, niciodată pentru a-l reînvia. Uneori, viața se aseamănă cu genul acesta de flux locuind efemeride, ființe, oameni. În acest punct, întrebarea era de neevitat: unde începe omul? Și cât de departe ne putem duce mental cu derularea răspunsurilor?
La un anumit nivel, viața raportată la om începe printr-un impuls electric. Că e vorba de instinct, de diviziune celulară, de orice altceva. La scară mare, unii vorbesc de o explozie cosmică, dar cred că am putea reduce totul la un singur cuvânt: energie. Energia vitală, sufletul, spiritul, toate sinonimizate și antonimizate în același timp într-un ciclu de paradoxuri din care ne tragem (sau nu) obârșia.
Omul începe dintr-o intenție, am avea ca variantă B. Bine, bine, și intenția cum începe? Ne împiedicăm în vertijul căutării răspunsurilor tot de bombeul impulsului, deci tot de un ceva energetic. O întâmplare energetică, poate. Căci, poate la asta s-ar reduce un tot unitar precum omul și frunza dacă am dezgheța, dezagrega, topi diferențele dintre individ și sistem. Sau dacă, măcar, am conchide că putem să ne privim mai degrabă ca pe niște noduri decât ca pe niște surse.
Și ghemul poate fi desfășurat fără oprire…
Și poate că începutul nici nu este așa de important. Și poate că nimic nu începe, ci se coagulează. Sistemele biologice, cosmice, organice, simbolice, toate vin să întărească această idee, deoarece, dacă discutăm în termeni de sistem, nu mai putem folosi paradigma temporalității, ci mai degrabă pe cea a relaționării. Totul parte din tot spre tot.
Întrebarea a fost greșită în tot acest timp pentru că reduce finalul la o linie, nu la un câmp, la un spectacol de oportunități.
În realitate, omul începe de acolo de unde continuă.
Mihai COTEA
CITEȘTE ȘI:
Privind prin sticlă. Is it a crime?
