Tăcerile cuvintelor

Visam, cu zile-n urmă, un om din ale cărui degete curgea cerneală. Cerneala cădea pe foi nescrise pentru a le umple cu gândurile omului, la fel ca o mașină programată cu inteligență artificială. Dar omul mai avea ceva, avea intenție. Iar intenția sa era să scrie. Și scria. Scria tăcut, petrecându-și astfel întreaga viața ce-i fusese dată.

La câteva ore după, m-am trezit că-mi puneam întrebarea, perfect valabilă și pentru mine, „unde se termină granița dintre tăceri și cuvinte?”. Dacă există una. Sau din ce fruct straniu e făcută ea, delimitatoarea. Cum pot vorbi cuvintele tăcând?

După o scurtă tăcere din mine însumi, dotat cu aroma unei cafele ce-mi stârnea debitul verbal pe interior, firește, mi-am dat seama că oamenii au capacitatea de a vorbi tăcut prin cuvinte, dar de cele mai multe ori uit să emită tăcerile-n scris, pe o foaie, și fac acest exercițiu așa… ca și cum ar scrie pe propriul suflet. Pe propria scoarță de copac? Nu știu de ce-mi veni această imagine, cuvintele-s de vină, cu siguranță. Așa spunem, nu? Cuvintele-s de vină pentru cele mai multe dezarmonii, lupte și captări eronate ale sensului. Și atunci, nu mai emitem. Facem un pas în lături și stăm îmbibați în cuvinte. Le lăsăm să băltească în scorbura copacului, hrănind-o până la refuz, privind totul ca pe un peisaj străin.

Dar dacă alegem să ne scriem preaplinul de cuvinte? Și cum se emite asta? Cum se transmite asta și de ce? Pe foi, ca-n vis? Pixelat, prea visat, încercat și încercuit?

Straniu, jocul cuvintelor. Unii ar putea jura că s-a spus tot ce era de spus (nici nu-s de mirare tăcerile, în acest caz). Însă, la fel ca-n cazul unei limbi cu capacități multiple de reinventare, cuvintele sunt precum un imens cub Rubik cu toate variantele câștigătoare, dacă și numai dacă rezultatul acestuia emite pace. Sau un sentiment asemenea. Păcat că nu visasem (și) asta.

Și-atunci, îmi veni. Totul era clar. Vedeam. Teorema cuvintelor tăcute spune că dacă se dă o literă A mută și aceasta aderă la o literă B cu capacitate de emisie, ele trebuie să formeze un cuvânt dacă și numai dacă această aderare conferă un rezultat pozitiv.

Iar în cadrul acestei teorii, pozitiv + negativ va da mereu pozitiv. Frumos, nu?

E toamnă (sau mi se pare). Să dăm rod cuvântului pacific.

Acum e momentul.

Mihai COTEA
Imagine de la Pixabay

CITEȘTE ȘI:
Întâlniri de esență