Ce-ar putea crede un gând care nu a reușit să-și întâlnească destinația? Cum se poate simți pe fondul unei aparente frustrări? Incapabil? Insuficient? Considerându-se, poate, chiar prea tardiv pentru o atare experiență?
Trebuie să avem răbdare cu propriile gânduri, propriile simțiri. Dacă nu reușim să le iubim, măcar să le acceptăm așa cum sunt. Un filosof budist spunea: „Floarea și gunoiul sunt amândouă organice în natură. Așa că, atunci când ești atent la natura florii, poți vedea prezența compostului și a gunoiului. Floarea se va transforma, de asemenea, în gunoi” (”Ești aici”, Thich Nhat Hanh). Pe de altă parte, un gânditor urmărit de o mare parte a lumii în ziua de azi, Robert Sapolsky, consideră: „atunci când vă comportați într-un anumit fel, adică ori de câte ori creierul vostru a generat un comportament particular, explicația rezidă în determinismul din clipa imediat precedentă, cauzat și el de un determinism anterior, rezultatul altui determinism, și tot așa la nesfârșit” (”Determinat”, Robert M. Sapolsky).
Acestea sunt două cărți ale căror respirații, deși susținute pe ritmi diferiți și mirosind aparte fiecare, au reușit să mă inspire să caut mai mult decât ceea ce se află la suprafață. Not just scratching the surface (expresia face referire la maniera de abordare doar a unei părți foarte mici a unui subiect sau a unei probleme), cum spune englezul.
Despre gânduri și unde ajung ele, știm prea puțin. Energia pe care o folosim, la modul în care ne utilizăm creierul la ora actuală (și la alte ore, din diverse fusuri de timp), este capabilă să aprindă abia un beculeț mic. Cine a avut dinam la bicicletă? Beculeț, beculeț… și ce ați văzut cu ajutorul lui? Îndeajuns, nu? Dar nu plenar. Pentru asta e nevoie de factorul lumină. De perspectiva propusă de acesta. Cam așa e și pe propria potecă.
Observăm diferite perspective ale unui aspect ca și cum am locui în diferite apartamente ale unui ansamblu de blocuri. Puteți vedea asta? Altminteri, nu e îndeajuns să spunem că strugurii sunt acri sau că nu-i putem vedea la lumina becului stimulat de un dinam care, la rândul lui, este stimulat de o energie cinetică pentru a-și îndeplini rostul (să semene asta cu ceva ce propune determinismul lui Sapolsky?).
Imaginea biciclistului afundat în desișul nopții, cu farul său, merită măcar o contopire precum cea amintită de Hanh. Pentru ca, de acolo pornind, să refacem traseul acelui gând-intenție care nu a „ajuns” să-și întâlnească menirea. Și să-l vedem pedalând întru vastitate. Și asta să fie îndeajuns, căci e la fel de vremelnic ca oricare dintre noi. Și, fie că își simte sau își trăiește prezența, fie că el a fost programat de o întreagă mașinărie, indubitabil se va transforma. Poate nu grație acestei călătorii „inițiatice”, ci la final. Se va transforma în ceea ce e și a fost dintotdeauna. Se va redistribui în elemente, cum considerau anticii.
Inutilitatea întrebării referitoare la dulceața strugurilor din jurul metaforei biciclistului cu mințile rătăcite e Una. La final, ai iubit sau nu acrimea strugurilor sau incapacitatea de a desăvârși un parcurs, fie că trăiești ca gând, fie că trăiești ca senzație, tot ceea ce rămâne e transformarea. Înspre ceea ce e și a fost dintotdeauna. Energia. Forța dătătoare de viață.
Să iubim și strugurii acri!
Mihai COTEA
Foto (c) eZiarultău
CITEȘTE ȘI:
Tăcerile cuvintelor
