Timp de 12 ani, în Maramureș au avut loc Cursurile de limbă, cultură și civilizație românească inițiate de scriitorul Augustin Buzura. Străini de toate calibrele și din toate zările au venit să descopere România. Scriitorul Gheorghe Pârja a fost implicat în povestea fiecărei ediții. Despre o manifestare unică și despre Maramureșul văzut prin ochii cursanților, în cele ce urmează.
”Oare ai fi de acord să facem împreună un lucru minunat?!”
– Cursurile de limbă, cultură și civilizație românească organizate de Fundația Culturală Română au poposit 12 ani în Maramureș.
– Vorbim despre un fapt cultural de o dimensiune aparte. Au trecut suficient de mulți ani, așa că pot evalua corect impactul pe care l-a avut povestea pe care am să ți-o spun azi. Este povestea Cursurilor de limbă, cultură și civilizație românească organizate de Fundația Culturală Română, președinte – scriitorul maramureșean Augustin Buzura.
– Cum a început această poveste?
– În Cluj-Napoca, la Festivalul Internațional de Poezie ”Lucian Blaga”. La o agapă cu scriitorul Augustin Buzura, proaspăt numit președinte la Fundația Culturală Română. M-a întrebat: ”Oare ai fi de acord să facem împreună un lucru minunat?!” Cum Augustin Buzura este foarte meticulos cu termenii, m-a făcut extrem de curios să aflu ce ”lucru minunat” propune. Și a propus să facem în Maramureș un curs de învățare a limbii române, de descoperire a culturii și civilizației din România, de deslușire a tradițiilor Maramureșului. M-a pus în legătură cu Nadia Moșanu, basarabeancă. Femeie isteață, s-a adaptat rapid la fenomen și s-a integrat perfect. Dacă la prima ediție am mai avut un cuvânt de spus, de la ediția a doua a preluat toată povara și frumusețea acestor întâlniri.
”Se poate pleca din Maramureș cu un model de civilizație românească” (Augustin Buzura)
– De ce în Maramureș?
– L-am întrebat și eu, firește, pe Augustin Buzura. Mi-a spus că Maramureșul este argumentul unei civilizații străvechi. Când a avut loc prima ediție maramureșeană, credeam că totul se va termina într-un an, poate doi.
– Și a durat 12 ani. Ați reluat întrebarea despre Maramureș la un moment dat?
– Da. După opt ani. ”Cursanții pot să cunoască aici o civilizație rurală după mine unică în Europa. Și să cunoască psihologia poporului român, cu particularitățile ei… Se poate pleca din Maramureș cu un model de civilizație românească”, mi-a spus atunci într-un interviu. Și a mai adăugat diverse nuanțări. Inclusiv una despre maramureșeni. ”Am ținut cont de bunătatea oamenilor. În Maramureș întâlnim oameni extrem de generoși, care trăiesc în spațiul lor degajați și siguri pe ei. Oameni comunicativi, care iubesc străinii cu demnitate și care sunt, totodată, excelenți parteneri de dialog. Nu o spun pentru că sunt maramureșean, ci o spun pentru că așa este”.
De la filosofi, la șefi de gară…
– 1995, prima ediție. Ați anticipat dimensiunile fenomenului aflat la început de drum?
– Sincer să fiu, inițial nu am realizat ce va urma. Am crezut că vor fi trei săptămâni în care va prevala turismul. M-am înșelat. Amarnic m-am înșelat. Au fost trei săptămâni de școală intensă. Oameni de vârste diferite, cu diverse profesii, toți au redevenit elevi. De la filosoful Byun din Coreea, la Miroslav – șeful de gară din Cehia. În total au fost 12 ediții, primele 10 cu Augustin Buzura și Nadia Moșanu. După care fenomenul s-a stins pentru că nu a mai intrat în orizontul de interes.
– Cum i-ați simțit pe cursanți? Au venit în România cu idei preconcepute?
– Nicidecum. Toți au venit cu inima deschisă. Dornici să descopere. Să învețe. Au venit să cunoască țara lui Brâncuși sau a Mariei Tănase. Să descopere limba în care Mihai Eminescu și-a scris poeziile. Să asculte doina. Să deslușească legenda Meșterului Manole. Motivele pentru care au ales cursurile au fost diverse. Măgulitor a fost că știau episoade din istoria României. Emiteau aprecieri pertinente despre poporul român. În fiecare an la cursuri au venit oameni curioși. Dornici să afle mai mult. Cursurile au fost despre înțelegere. Și în trei săptămâni aveau răgazul să se dumirească și să găsească răspunsuri la multe dintre întrebările pe care și le puneau la venire. Mulți ziceau că despre România se vorbește foarte puțin în țările lor. Așa că ei și-au asumat în urma acestor cursuri un fel de misiune de a duce acasă informații mai luminoase, mai concrete, mai reale. Fără să fie lăudători în van ai României. Desigur că în declarațiile lor exista și o anumită politețe a ospeției. Dar nu au venit din culturile lor ca să laude Maramureșul. Au venit să îl cunoască! Asta consider eu că a fost cea mai importantă parte a poveștii. Cunoașterea.
”Am descoperit o lume, într-o duminică, în Maramureș” (Grant Harris)
– Care era rolul dumneavoastră în cadrul Cursurilor de limbă, cultură și civilizație românească?
– La fiecare ediție se întâmpla o duminică în sat. Americanul Grant Harris, de la Biblioteca Congresului SUA, mi se confesa: ”Am descoperit o lume, într-o duminică, în Maramureș”. Ce se întâmpla de fapt în duminica în sat? Luam cu mine toți cursanții și petreceam o duminică fără regie. La prima ediție, firește, ca să nu bâjbâi și să nu adaug surplus de emoții, am mers în satul meu natal, în Desești. Apoi ne-am perindat prin mai multe locuri din Maramureș: Călinești, Budești, Săliștea de Sus, Botiza, Hoteni, Bârsana. Toată duminica era organizată. Mai întâi participam la slujba de la biserică, alături de săteni. După care cursanții erau repartizați în familii. Și mergeau în gospodării. Luau masa de prânz împreună și petreceau un timp de cunoaștere. Mulți dintre cursanți știau deja mai mult sau mai puțin să vorbească românește. Am mai găsit și în sat tineri care cunoșteau o limbă străină. Așa că exista comunicare. Iar cursanții au avut astfel șansa extraordinară de a-i cunoaște pe maramureșeni la ei acasă. După vizita în gospodării, la căminul cultural era pregătit un spectacol. La care cursanții participau în mod activ. Apoi satul dădea o masă. Și intervenea o nouă etapă de cunoaștere. Am simțit și eu, mi-au confirmat și ei: duminica în sat era apogeul cursurilor în fiecare an. Și anii s-au scurs. S-au perindat cursanți extrem de interesanți. Iar meseria de jurnalist m-a ispitit și am realizat diverse interviuri. Care s-au reunit în ”Dialoguri în centrul Europei”, două volume publicate de editura Fundației Culturale Române. Reprezintă o oglindă extraordinară a reacțiilor la cald pe care participanții le-au avut. Sunt cuvinte minunate, curiozități, uimiri, întrebări și constatări.
”Nu vă dați seama ce avere aveți. Să nu o pierdeți niciodată” (Alicia Ormanoglou de Blum)
– Ce i-a uimit în primul rând?
– Peisajul. Noi, obișnuiți cu Maramureșul, nu îl mai băgăm în seamă. Ne place, îl cunoaștem și este al nostru. Dar te pune pe gânduri când auzi un om de afaceri din Danemarca, Christian Christiansen, care spune: ”Aveți o natură formidabilă. Și oamenii seamănă cu natura în care trăiesc”. Sau când absolventul de științe politice Gianluca Polverari, venit din Italia, declară: ”Mi-a plăcut zona voastră pentru că are un verde particular, care la Roma nu există!”
– Despre maramureșeni ce au zis? Avem noi un dar al nostru să nu trecem neobservați…
– Într-adevăr, reacții puternice au avut și la oamenii locului. Doctor în filosofie, teologie și litere, profesorul Byun Kyu-Young din Coreea de Sud îmi spunea: ”Știu că românii sunt apăsați de situația economică, dar am văzut că ei știu să poarte această povară cu demnitate. Românii sunt oameni inteligenți. O avere națională…” ”M-a impresionat până la lacrimi sufletul oamenilor”, mărturisea Vera Gurzo, cadru didactic din Ungaria. ”Pot spune că România este o țară a prieteniei”, concluziona după trei săptămâni de Maramureș profesoara Hagita Naoka din Japonia. Au făcut și comparații. Au sesizat diferențe. Avocata Alicia Ormanoglou de Blum din Argentina îmi mărturisea: ”Aveți o căldură sufletească extraordinară. Astăzi ne cunoaștem și suntem ca frații. Să știți că nu este așa în lumea mea. Nu vă dați seama ce avere aveți. Să nu o pierdeți niciodată”. ”Voi duce cu mine la Roma o mare bogăție din sufletul vostru. Noi, alergând după bani, ne sărăcim sufletul. Ăsta-i Occidentul!”, mărturisea italianul Gianluca Polverari.
”Este mică diferența între muzeu și satul viu, locuit de oameni” (Valerie-Audrey Guidat)
– Ce i-a mai interesat în mod deosebit?
– Limba română. Nu toți o puteau vorbi deja, dar cumva foarte mulți i-au simțit puterea de a genera substraturi… Spaniolul Jesus Miguel Villafruela Espina, profesor în Madrid, îmi explica: ”Muzica limbii române se învață foarte bine alături de maramureșeni”. Pe lângă cursurile cu profesori universitari din București, Iași, Cluj-Napoca și Baia Mare, au avut întâlniri în care au deslușit meșteșuguri tradiționale, secrete din arta culinară, au învățat cântece și dansuri populare cu instructori și creatori din Maramureș. Nici aceste întâlniri nu au rămas fără ecou. ”Cântecul din Maramureș este fascinant”, mărturisea Carolina Jitaru din Cernăuți, absolventă de filologie. Attila Kovacs, profesor și jurnalist din Ungaria, declara: ”Mi-a plăcut vigoarea dansului”. ”M-am legat definitiv de Budești și de Săpânța. Acolo, în satul acela celebru, am auzit cântece de moarte. Dumneavoastră le ziceți bocete. Extraordinar. Profund și unic. Aceste cântece de moarte vin de departe. Din vreme”, considera scriitorul irlandez Aodh O’Canainn. Au sesizat că tradițiile încă fac parte din viața de zi cu zi. ”Mi-a plăcut legământul profund al maramureșenilor cu tradiția”, admitea albaneza Elida Petoshati, absolventă de litere. Franțuzoaica Valerie-Audrey Guidat, absolventă de administrație economică și socială, constata: ”Este mică diferența între muzeu și satul viu, locuit de oameni. Locuit de viață”.
”Țăranii simțeau că s-a schimbat lumea văzând străinii cum le intră în case”
– Am povestit despre reacțiile cursanților la Maramureș. Dar reacțiile maramureșenilor simpli la prezența străinilor care au fost?
– Extraordinară, așa a fost reacția țăranilor. Cursurile se întâmplau ”după întoarcerea vremii”, cum spun eu. Trecuseră doar șase ani de la schimbarea regimului când a avut loc prima duminică în sat. Țăranii simțeau că s-a schimbat lumea văzând străinii cum le intră în case. Maramureșenii erau foarte generoși să își spună povestea. Să își cânte cântecele, să își danseze jocurile, să își omenească oaspeții cu bucate tradiționale. E clar că a fost un eveniment consemnat în biografia gospodăriei. Și între gazdele din Maramureș și oaspeții lor de peste hotare au rămas legături până în ziua de azi. Au trecut anii și unii încă mai revin în Maramureș…
”Au rămas urme adânci după aceste cursuri”
– Cursanții veniți din patru zări au învățat despre Maramureș și România. Dar dumneavoastră, alături de ei, ce ați învățat?
– În primul rând pentru mine a fost o mângâiere, dacă nu chiar o mândrie, că s-a întâmplat un fenomen inedit în istoria Maramureșului. Prin care cultura locului, în toată complexitatea ei, a putut fi transmisă sincer, curat, fără spectacol pus în scenă. M-am bucurat să fac parte din acest fenomen. În plus, am avut șansa să cunosc niște oameni absolut fascinanți. Cu unii prieteniile au trecut testul timpului. Și încă mai vorbim despre șederea lor în Maramureș…
– Care ați spune că a fost marele câștig al acestor cursuri în Maramureș?
– A fost ceva unic! Frumusețea fenomenului acestor cursuri este dată și de faptul că nu a fost ceva sezonier. Cursurile de limbă, cultură și civilizație românească au însemnat peste un deceniu de deschidere a Maramureșului spre lume. La fiecare ediție au venit zeci de oameni din diferite țări, de facturi diferite. Au venit responsabili vizavi de misiunea lor de a cunoaște România. O mare revelație a acestor cursuri a fost că, în final, cultura maramureșeană a fost circumscrisă într-un sistem foarte clar al ineditului și al profunzimii. În plus, s-au legat prietenii de durată. Iar șederea inițială în Maramureș s-a dovedit a fi un pretext inițial pentru viitoare călătorii din postura de turist, pentru scrierea de cărți și lucrări de doctorat despre Maramureș, pentru realizarea de cercetări științifice. Au rămas urme adânci după aceste cursuri. Impactul a fost complex. Extrem de complex. A fost efectiv o mișcare de cunoaștere a României, prin prisma Maramureșului. Dă-mi voie să spun: ideea lui Augustin Buzura a fost genială! Indiscutabil.
Ramona-Ioana Pop
Foto: arhiva personală Gheorghe Pârja și eZiarultău
CITEȘTE ȘI:
Despre un ”senior al lemnului”, care a vrut să transforme o pădure din America în muzeu al singurătății
