Speranța este mult mai mult decât un sentiment de încredere, este nădejdea că o stare mai rea se va sfârși pozitiv. Speranța este credința că dorințele de mai bine se vor împlini, că binele va triumfa.

Promisiunea zilei de mâine

Sistemele filosofice și religioase afirmă că evoluția societăților umane este ciclică. Începutul unui ciclu pornește de la afirmarea deplină a comuniunii, înțelegerii, toleranței și întrajutorării. Odată cu creșterea acumulărilor, societatea intră în degringoladă și își pierde pe drum valorile care au propulsat-o. Acumulările excesive ating un punct de maxim, din care se declanșează criza. După acalmia crizei, începe un nou ciclu. Fiecare etapă este animată de speranțe. Aceasta este evoluția! Toți oamenii speră că mâine va fi mai bine decât azi. Speranța este eternă!

Mitul Pandorei – plin de învățăminte

Potrivit mitologiei grecești, Pandora – cea cu toate darurile – a fost prima femeie de pe Pământ, o Eva cu nume grecesc. Mai înainte de asta, Zeus îi crease pe bărbați. Cum gelozia se activase în Olimp, zeii mai mici s-au gândit să facă femeia perfectă, să se răzbune pe Zeus. Hefaistos, zeul meșteșugăritului, s-a pus pe treabă. A amestecat pământul cu apa, l-a plămădit și l-a modelat dându-i chip. Fiecare a înzestrat creația lui Hefaistos cu multe haruri: frumusețea a venit, așa cum era și firesc, de la Afrodita, înțelepciunea de la Atena, muzica de la Apollo, puterea de convingere de la Hermes. Între timp, Prometeu furase focul și, din lut, a creat bărbații perfecți pe care i-a însuflețit cu razele Soarelui.

Zeus s-a simțit ofensat de atitudinea zeilor. Trebuia să le dea o lecție. L-a chemat pe același Hefaistos și i-a cerut să facă o cutie în care fiecare zeu să pună toate relele: cruzimea, aroganța, tristețea, teama, înșelăciunea, subjugarea muritorilor de către zei. Se spune că înțeleapta Atena a pus în cutie Speranța. Pentru a se răzbuna, Zeus i-a oferit-o pe Pandora de soție lui Prometeu. Acesta a simțit că-i vorba despre răzbunare și a refuzat darul. Dar fratele său, Epimeteu, răpit de frumusețea Pandorei, a acceptat. Curioasă din fire, Pandora a deschis cutia. Relele s-au împrăștiat peste tot. Speriată, a așezat capacul prinzând înăuntru speranța.

Speranța și credința, aproape sinonime

Credința este asigurarea împlinirii unui angajament. Credința este speranță, nădejde, dorință, așteptare, toate la un loc. Credința este cheia de boltă în jurul căreia se clădesc toate ideologiile – religioase, politice, sociale sau organizaționale. Religiile își îndeamnă prozeliții ca, întru aflarea credinței, să dea dovadă de compasiune și toleranță, de acele sentimente care solicită înțelegerea profundă și umană a stărilor mai puțin fericite ale celorlalți. Credința mai înseamnă și multă îngăduință și indulgență. Nu trebuie să fii neapărat un religios fervent pentru a dobândi credința. Și ateii au credință: ei cred că nu există! Pentru creștini, musulmani, budiști, hinduși și alte religii, credința înseamnă manifestarea forței binelui. Speranța că binele va triumfa întărește credința, iar credința sporește speranța!

Omul, mereu însoțit de speranță

Speranța că mâine va fi mai bine a fost și este catalizatorul care a propulsat omenirea din peșteri până în spațiul cosmic. Pe acest traseu lung și anevoios, omul a fost însoțit de speranța că momentele grele vor trece, că vor veni vremuri mai bune aducătoare de liniște și bunăstare. După noapte vine zi, după furtună soarele strălucește! Nenumărate au fost nenorocirile care s-au abătut peste omenire de-a lungul istoriei sale: războaie, revoluții, cutremure, inundații, tornade, secete și molime de toate felurile. Toate au fost depășite, toate au fost trecute! După fiecare dintre ele, lumea a evoluat, iar oamenii au învățat cum să fac față și altor provocări.

Răul nu-i pe vecie și binele va învinge

”Speranța se adăpostește în ființa umană, în sufletul acesteia”, spune Papa Francisc. Provocările din viața unui om sunt de toate felurile. Cele mai multe necazuri vin pe neașteptate. Se spune că un necaz nu vine niciodată singur: oare îi este frică de singurătate, se plictisește de unul singur de trebuie să-și mai ia un amic?! Mulți dintre noi am trăit deznădejdea, supărarea, tristețe, durerea, suferința. Mulți am avut momente în care am simțit că speranța s-a pierdut în negura gândurilor triste. Dar încet-încet ne-am revenit pe măsură ce speranța a prins contur și a sporit în intensitate. Cu speranță în suflet, ieșirea la liman este mult mai lesne de înfăptuit. Aristotel spunea ca speranța este ”un vis al omului treaz”. Dorința de bine, visul de împlinire a idealurilor, că răul nu-i pe vecie și că binele va învinge – iată catalizatorii evoluției umane.

Faptele și gândurile bune sunt cele care fac să crească speranțele. Faptele bune înseamnă apa vie din care omul se hrănește pe sine și îi hrănește pe cei din jurul său. Faptele bune se văd mai bine în momentele în care durerea, tristețea și necazul îi apasă pe mulți oameni. Cu fapte bune speranțele cresc, credința se întărește și oamenii devin mai buni! Cu siguranță, mâine va fi mai bine decât astăzi!

Vasile BÎRLE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.