Portocală, socotitoare, numărătoare, decantare, om. Acestea ar putea fi meta-cuvintele pe care le folosim la aproape fiecare sfârșit de început. Căci fiecare an are această caracteristică dihotomică, unii ar zice maniheistă, de a îngloba începutul și sfârșitul în fiecare capsulă pe care ne-o administrăm prin prescripția Bunului. An după an, spre calea cardinală a unui așa-zis apus, ne încearcă un simțământ al desăvârșirii. Să fie acesta al șaselea simț(ământ)?!
Nu știm, dar hai mai bine să decojim o portocală și să ne punem cojile la cald pe toate rănile pe care le-am strâns peste an și care încă mai sfârâie. Să aibă și rănile, aceste mărci ale redundanței, un folos. Să miroasă a portocală! Și să nu le mai folosim drept proptele pentru a motiva un alt regret la finele acelui an dat cadou prin prescripție.
Dar ce fac eu aici? Parcă dau indicații… or fi și astea cu prescripție, te pomenești. Nu, prefer să nu, așa că am să pun punct aici.
Și de la capăt. Mereu mi-a fost greu să cuprind mireasma simțământului desăvârșirii. Fie că am privit sferele de apă la contactul picăturilor cu pământul, fie că am urmărit cum apa se scurge-n voia ei din chiuvetă și-și împlinește clinchetul sau chiar și atunci când am așezat ultima atenție pe coama unui tort care se va fi vrut a sărbători un „ceva”… mi-a fost greu.
Asta pățim și la finele anului? La o analiză rapidă, simțământul ăsta de care vorbeam pare a fi o apă cu care ne îmbătăm pentru a sărbători un alt motiv de trecere, ocazie cu care am făcut și-un tort. Hmmm, mult mai stilizat, iar întorcându-mă la argument, la cuvintele meta de care ziceam la început, iată câteva pe care le prea folosim pe final (de an, sîc!): sărbătorire, tort, îmbătare, clinchet. Stop. S-a auzit un clinchet. Voi l-ați auzit? Ah, da, da. Ne cheamă la masă. Păi, haidem să ne desăvârșim!
Cum, voi nu veniți? A, da, da, da. Desăvârșirea e în altă parte. Drept, parcă citisem un roman cu un titlu asemănător anul acesta și tare mi-a plăcut. Păi bine, dar trebuie să fim sătui înainte să ne apucăm să socotim, nu? Că tot de sătui ne apucăm și de socotit… altfel, cui i-ar păsa? Bine, nu mă urmați. Nu o să mănânc nici eu înainte de a face socoteli, mai bine desfac altă portocală. Uneori mâncarea pică rău atunci când facem socotelile pentru inventarul de sfârșit de an. Mai ales când conștientizăm situația stocurilor din jur…
Mă iertați, vorbesc urât, de stocuri și inventare, când începusem să zic ceva despre desăvârșire, de fapt. Și nu mai zic nimic. Nu mai bine recunoaștem din capul locului că acest simțământ al desăvârșirii e o terra incognita și-l invocăm mai ceva ca pe un zeu?! Eu, unul, nu-l pot apuca de niciunde, că nici nu se lasă apucat, dar dacă mă mai sucesc mult, vine sfârșitul anului și iar mă pun pe adunat. Zău! Cum altfel să fie gata desăvârșirea dacă nu se adună ceva? Pic cu pic se face mare… și mare mi-a fost mirarea de fiecare dată când am observat inutilitatea acestei contabilizări.
Unii adună grăunțe, bumbi, bobițe de muștar, bobițe cu nectar, care-cum, mărgelușe de sidef și cercuri de mărgăritar, apoi le pun pe socotitoare și se pun pe calculat.
Vouă cât v-a ieșit?
Mihai Cotea
Imagine de la Pixabay
CITEȘTE ȘI:
Uităm…
