Cei de la Centrul Culturii Tradiționale Maramureș ne aduc în prim plan întâmplări din viața oierilor. Mai exact întâlnirile cu șerpii.
„Păstorii erau protectorii şi însoţitorii permanenţi ai oilor. Ei erau şi figuri ale autorităţii şi conducerii animalelor. Păstorii sunt de nedespărţit de turmele lor, iar slujba lor implică multă responsabilitate, este solicitantă şi uneori periculoasă.
„Eram la oi în stână. Numa mă trezăsc că fâsâie într-un alun. Era șarpele deasupra capului de ni s-o sculat și pălăria și păru pă cap. Era așa ca un sucitori și tare lung și fușcăie. Și aveam un câine Tarzan. Și am strigat la el:
– Tarzan, gândacu (șarpele)!
Și sare câinele dup el, prin apă, prin foc. L-o sâmțât că fâșcăie și s-o dus după el în alun. Și s-o rădicat câinele așe pă 2 pticioare ca pă părete. Și o tras și o rupt șarpele. Și am scăpat și eu și câinele. Nu-l mânca, numa-l părânda așa cu gura și-l lăsa acolo. O mai fo un gândac (șarpe) negru cu roșu. Nu i-am văzut capu și grumazii că era încolăcit. Și eram cu oile pă plantație. Și văd api cum îi umbla capu la șarpe.
– Mă, Cristi, hai mă! Strig și la Tarzan.
Șarpele o fo într-un carpăn. Și l-o ajuns și l-o tras cât o putut de oariunde. Da cât o fo de mare, s-o încolăcit pă lângă gâtu cânelui de nu l-am mai văzut. Api s-o tat scuturat până o scăpat de el. Aveam o tare mândră botă ciobănească, lucrată, scrisă. Și ziceau bătrânii că dacă dai cu bota și omori șarpele, trebe să arunci și bota, nu să mai umblă cu ea printre ei. Pâna la urmă l-o prins de la cap și l-o părândat până l-o omorât”. (De la Gheorghe Tulici, Lăpuș, 2015)”, scrie Corina Isabella Csiszár.
Dragoș HOJDA
