La fiecare sfârșit de an închidem o carte a cărei lectură a fost mai mult sau mai puțin plăcută. Apoi deschidem o alta, nouă, cu paginile imaculate, în care timp de un an întreg vom înșirui plini de încredere cuvinte proprii. Cei mai conservatori dintre noi folosesc aceleași vorbe an de an. În timp ce alții recurg la cuvinte noi, sperând că astfel își vor împlini toate visele.
Buddha însuși a spus: ”oricât de greu ar fi trecutul, poți oricând să începi din nou”. Prin urmare, pragul dintre ani a fost mereu granița dintre trecut și viitor. Un final ce a creat întotdeauna un nou început. Noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie este, în consecință, momentul bilanțului și al evaluărilor. Al încrederii și al speranței. O nouă șansă pentru fiecare dintre noi.
Totul a început pe când corpurile cerești erau încă divinizate…
Ziua de 1 ianuarie, ca început de an, are o tradiție veche și își păstrează în mare parte semnificația seculară. Dar nu a fost mereu așa. Primele civilizații aveau un alt reper pentru acest moment.
Totul a început grație astronomiei antice, pe când corpurile cerești erau încă divinizate. Observațiile cumulate pe perioade mai lungi i-au ajutat pe primii investigatori ai cerului să prezică fazele Lunii și să recunoască succesiunea anotimpurilor în funcție de poziția stelelor. Apoi au observat că zilele se scurtau și se lungeau periodic. Astfel au depistat momentele în care ziua era cea mai scurtă (solstițiu de iarnă), cea mai lungă (solstițiu de vară) și cele două ocazii când ziua este egală cu noaptea (echinocțiul de primăvară și cel de toamnă).
Primul calendar al umanității
Toate acestea au definit pentru totdeauna trecerea timpului. Omul îmbătrânea odată cu succesiunea zilelor, anotimpurilor, solstițiilor și a echinocțiilor. Ciclicitatea cosmică era evidentă și, din fericire, previzibilă. Ca urmare, în decursul mileniului al II-lea î.Cr. a apărut primul calendar al umanității. Calendarul babilonian.
Începutul anului a fost fixat în preajma echinocțiului de primăvară (20-21 martie). Ziua în care se zărea primul colț de Lună Nouă de pe cerul vestic, la apus. Calendarul era prin urmare dependent de Lună și de poziția Soarelui, fiind un calendar lunisolar. Anul era împărțit în două anotimpuri. Vara, ce ținea cont de recoltarea orzului, și iarna, echivalentă cu toamna-iarna din zilele noastre. Mai la nord, desigur, anul avea trei anotimpuri (Asiria) sau patru (Anatolia).
Timp suplimentar, la ordinul regelui
Lunile, 12 la număr a câte 29-30 de zile fiecare, începeau odată cu Luna Nouă. Și purtau numele activităților mai importante ale perioadei. Interesant este că fiecare a șaptea zi era liberă. Fără muncă, fără planificări, doar rugăciuni și petreceri. Astăzi noi lenevim două zile și jumătate în fiecare weekend, dar tot ne plângem de ziua de luni când… nici iarba nu crește.
Noi știm că anul are 365 zile, cinci ore, 48 minute, 6 secunde și ne dăm ușor seama că babilonienii greșeau cu cele 354-360 de zile luate în considerare. Dar și ei erau conștienți de acest lucru. Astfel că, atunci când era nevoie, regele ordona intercalarea unei perioade suplimentare care să mențină calendarul aliniat cu anotimpurile.
Sărbătoarea Anului Nou, ”Akitu”, ținea 11 zile
Sărbătoarea Anului Nou (Akitu – sărbătoarea orzului), la prima Lună Nouă după echinocțiul de primăvară de la sfârșitul lunii martie, ținea 11 zile!!! Includea jertfe, procesiuni, ritualuri ale fertilității, dar și cântece, dansuri și voie bună. Din acest punct de vedere anticii ne-au întrecut. Aveau probabil o mai mare poftă de viață decât noi.
Cu această ocazie efervescentă, cele mai comune angajamente ale babilonienilor erau în linii mari identice cu ale noastre, constând din stabilirea priorităților sau din fixarea de noi obiective.
Optimismul și speranța într-un an mai bun este deci un concept sau o atitudine milenară. Tipic umană, fără nicio legătură cu evoluția științifică și tehnologică. Suntem oameni, am fost oameni și să sperăm că vom rămâne tot oameni. Unii semeni de-ai noștri, mai sceptici, au suspiciuni în această ultimă privință. În mod deosebit în dimineața de Anul Nou, după o noapte de beție crâncenă…
Primăvara și toamna, agreate de antici pentru Anul Nou
Serbarea Noului An a fost transmisă inevitabil și către celelalte culturi antice care au copiat modelul babilonian. Dar fiecare societate și-a personalizat calendarul în funcție de religie, obiceiuri sau climă.
Grecii, de exemplu, utilizau o serie de calendare regionale diferite. Astfel că o parte dintre polisuri sărbătoreau Anul Nou în preajma solstițiului de iarnă, când zilele încep să se lungească. Altele la solstițiul de vară, când Soarele este generos și luminează din abundență. Fenicienii, perșii și egiptenii își începeau anul odată cu echinocțiul de toamnă. Prin urmare, primăvara și toamna au fost momentele agreate de antici pentru acest eveniment îndrăgit și nu miezul iernii cum facem noi.
Calendarul romanilor începea în 1 martie. Inițial…
Romanii, designerii principali ai societăților europene, au creat la rândul lor un calendar. Care începea cu data de 1 martie, o lună care îl avea protagonist pe războinicul zeu Marte (dar care la origini fusese blândul zeu al primăverii și al vegetației).
Tot atunci, romanii mai celebrau Matronalia. O sărbătoare în cinstea femeilor. Ocazie cu care bărbaţii ofereau daruri soţiilor, fiicelor sau iubitelor. Mărțișorul, atât de îndrăgit astăzi, este probabil o urmare firească al acestui obicei. Mai ales că daco-geții, strămoșii noștri, au preluat de la romani data de 1 martie pentru a marca începutul de an.
Deoarece calendarele în uz nu erau precise și nu se mai sincronizau cu dinamica solară, senatul roman a decis în anul 153 î.Cr. ca data de 1 ianuarie să devină prima zi din calendar. Nu a durat mult și, peste câțiva ani, același senat roman a renunțat la această dată. A mutat prima zi din calendar pe data de 25 martie, din nou primăvara.
Iulius Cezar, calendarul iulian și… petrecerile de An Nou
Impactul cel mai mare asupra întregii omeniri în legătură cu fixarea începutului de an l-a avut Iulius Cezar. General și om de stat roman devenit ulterior dictator al Romei, care – cu doar doi ani înainte de moartea sa, în anul 46 î.Cr. – a cerut ajutorul unui grup de savanți greci din Alexandria pentru a unifica multitudinea de calendare incorecte ale comunității romane cu un singur calendar oficial.
Varianta finală a fost un calendar inspirat din cel egiptean. Bazat pe mișcarea solară, în care anul avea 365,25 de zile și la fiecare patru ani se mai adăuga o zi în plus, anul bisect. În plus, Noul An începea din nou la 1 ianuarie. În semn de recunoștință, calendarul a fost numit calendarul iulian. Iar luna Quintilis, în care s-a născut Cezar, a fost rebotezată Julius (iulie).
Pe lângă sacrificiile obișnuite oferite zeului Ianus, omonimul lunii ianuarie, cu această ocazie romanii organizau petreceri zgomotoase cu multă mâncare și băutură. Ofereau cadouri și își împodobeau casele cu crengi de laur. Trecerea pragului dintre trecut și viitor producea și în această societate antică multă veselie și voie bună, trezind totodată ambiții și dorințe, vise și speranțe.
15 octombrie 1582, prima zi a calendarului gregorian
Europa medievală, aflată într-o eternă reformă religioasă, a desconsiderat sărbătorirea Anului Nou la 1 ianuarie deoarece era însoțită de obiceiuri păgâne și fără legătură cu religia. Desigur, nu au putut desființa calendarul, dar fiecare țară europeană a ales câte un moment agreat de liderii religioși și au mutat ziua de început de an la diferite momente cheie ale creștinismului: nașterea lui Iisus (25 decembrie), Buna Vestire (25 martie) sau Paștele.
Chiar și în aceste condiții, calendarul iulian a rezistat 16 secole. Până când Papa Grigorie al XIII-lea a aflat de la astronomi că anul are 365,2422 de zile și nu 365,25 cum crezuseră romanii lui Iulius Cezar. Diferența pare infimă, dar reprezintă un surplus de aproape 11 minute pe an. Sau o zi la aproximativ fiecare 128 de ani. Această discrepanță provoca mari probleme în calculul datei la care se sărbătorea Paștele.
Problema putea fi rezolvată prin eliminarea a trei ani bisecți la fiecare 400 de ani și prin adăugarea a zece zile la data curentă. Modificările necesare au fost aprobate și decretate prin bulă papală la 24 februarie 1582. Papa a hotărât ca ziua de joi, 4 octombrie 1582, să fie ultima zi a calendarului iulian. Și următoarea zi, vineri, să devină 15 octombrie 1582, prima zi a calendarului gregorian. Numit așa în cinstea Papei Grigorie al XIII-lea.
Sărbătoarea de Silvestru
Mai târziu, în anul 1691, Papa Inocențiu al XII-lea a fost cel care stabilit definitiv data de 1 ianuarie ca început de an pentru întreaga biserică catolică. Motivat probabil de activitatea Papei Silvestru I, luptător neînfricat împotriva asupririi creştinilor și pentru libertatea religiei, care a murit în anul 335 la 31 decembrie. De aceea Revelionul este numit și sărbătoarea de Silvestru, ultima zi din an reprezentând ultima zi din viața Sfântului.
Calendarul gregorian a fost adoptat mai întâi de țările catolice. Apoi de marea majoritate a țărilor lumii. România, o țară majoritar ortodoxă, a aderat la acest calendar destul de târziu, în aprilie 1919, imediat după Marea Unire.
Sărbătorirea Anului Nou în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie are prin urmare o istorie lungă, tulburată de lungi perioade de negare. În definitiv, nu neapărat data începutului de an contează. Ci semnificația ei nepărtinitoare și, desigur, universalitatea izvorului de încredere și mulțumire pe care o strecoară în sufletele noastre pătimașe.
La mulți ani tuturor!
Vasile PETROVAN
Imagine de Tumisu de la Pixabay.
CITEȘTE ȘI:
Miracolul Crăciunului
