Lascăr Pană s-a născut în 14 septembrie 1934.
Performanțele i le știm prea bine, le putem recita ca pe o superbă poezie despre ce înseamnă să ai stofă de campion. De numele lui se leagă nu doar înființarea primului club exclusiv de handbal din România, ci și perioada de aur a Minaurului.
Personalitatea i-o cunoaștem cei care am fost spectatori ai Minaurului. Pentru că antrenorul emerit era un spectacol în sine, uneori punând în reală dificultate suporterul, care ar fi vrut să nu piardă nimic nici din magia de pe semicercuri, dar nici din ”furtuna” de pe marginea terenului.
De-a lungul anilor am dialogat de foarte multe ori. Mereu despre Minaur. Pentru că indiferent de la ce pornea discuția, tot la Minaur ajungea. Și asta fără excepție. Multe metafore, multe epitete, multe hiperbole am scos din sertarul cu cuvinte potrivite ale jurnalistului și le-am alăturat numelui emeritului. Uneori zâmbea, alteori mă dojenea. Îmi spunea din când în când: ”Scrie despre Minaur mereu. De bine, de rău, numai scrie!”
Și cumva am simțit nevoia să îl ascult. Așa am aflat lucruri noi despre Lascăr Pană sau mi s-au confirmat lucruri știute deja. Să vă dau niște exemple.
Ce era Minaur?
”Minaur era copilul lui şi nimic din ce era legat de Minaur nu îi era indiferent.” (Clara Pană)
Cea mai mare bucurie
”A fost Cupa României câştigată în 1978. Primul rezultat cu adevărat valoros. Atunci a simţit că poate face lucruri importante cu Minaur. Fireşte, cele două Cupe IHF aduse în Baia Mare au reprezentat tot atâtea motive de mare bucurie cu Minaur. Ţin minte, de asemenea, cât de entuziasmat a fost atunci când a eliminat din optimi echipa Drott Halmstad, după ce – în Suedia – Minaur pierduse cu 10 goluri diferenţă. Sau cât de fericit a fost după ce Minaur a trecut în semifinale de FC Barcelona.” (Clara Pană)
Costumul de competiție
”Purta tot timpul aceeaşi ţinută. Avea un sacou bleumarin, îi spunea «haina de competiţie». Pantaloni gri, cămașă albă, cravată grena, întreaga ţinută era mereu la fel. Și pantofii. Inclusiv şosetele! La un moment dat, îmi aduc aminte, domnul Mărieş, mare suporter al Minaurului, a strigat din tribună: «Mai schimbă costumul, Pană!». Dar acesta era costumul lui competiţie. Nu l-a schimbat.” (Clara Pană)
Portret de antrenor
”Puţin m-a speriat la început, dar eu nu am avut probleme cu domnul Pană. Clar a fost un antrenor foarte exigent, foarte drastic: mereu i-a plăcut să fim punctuali, să ne antrenăm, să nu bem, să nu fumăm, să nu pierdem nopţile. Dar eu eram încă un copil şi nu aveam nicio problemă cu regulile astea. (…) Am avut un antrenor foarte bun, dar ne antrena de eram sătui de antrenament după 45 de minute. Şi noi făceam antrenament de două ore… Pe când considera domnul Pană că era gata încălzirea, noi eram deja gata. Îi plăcea să ne antreneze, dar de multe ori eram parcă prea antrenaţi!” (Maricel Voinea)
”Era simplu cu el: dacă îți vedeai de treabă, dacă munceai mult și jucai bine, era totul bine. Sigur că era un antrenor dur, dar dacă vrei să faci performanță nu poți să o obții fără muncă multă și fără seriozitate. Nu e cum altfel.” (Nicolae Neșovici)
”Era impenetrabil: deși munceam mult, nu știam niciodată dacă este mulțumit sau nu de mine. De exteriorizat nu se exterioriza, iar gândurile nu i le puteam sub nicio formă ghici.” (Liviu Pavel)
”Era un antrenor dur, exigent. Poate prea sever. Dar dacă îți promitea ceva, atunci era ca și rezolvat.” (Alexandru Stamate)
Regimul lui Pană
”Muncă, muncă și iar muncă. Mi-ai amintit de groaznicele cantonamente de la munte. Alergam iarna prin zăpadă de un metru, iar vara lacul Mogoșa nu avea în el apă destulă câtă am fi băut după câte un antrenament. Cam asta a fost rețeta. Am muncit enorm, am făcut multe sacrificii. Stăteam cu lunile departe de familie ca să ne atingem țelul: să fim cei mai buni. Acesta a fost regimul lui Pană: muncă, muncă și iar muncă, fără limită.” (Doru Porumb)
Primul antrenament
”După ce s-a întors nea Pană de la Jocurile Olimpice ne-a dus direct în cantonament la Izvoare. Bine-am început! Ce antrenamente făceam la Izvoare, vai de capul meu! După primele zile deja mă gândeam să plec înapoi în Bacău! Apoi m-am ambiționat să rezist. ” (Nicolae Neșovici)
Cine a fost Pană?
”Primii cinci ani cât am jucat pentru Baia Mare, am fost «copilul lui Pană» – așa îmi spuneau colegii. Când era ceva de discutat, coechipierii mă trimiteau pe mine: «Du-te, Ocsi, vorbește tu cu Pană că tu ești copilul lui!» Cred că mi-am câștigat acest statut pentru că, statistic vorbind, raportul dintre numărul de aruncări la poartă și cel de goluri indica mereu cam 70% procent de reușită. Eu nu risipeam mingi! Eram un jucător disciplinat.” (Iosif Boroș)
”Eram tare tânăr… Dar eu am rădăcini grecești, el avea rădăcini grecești, și uite așa Lascăr Pană m-a adoptat precum un tată. A devenit de altfel și nașul meu de cununie. Mi-a îndrumat în permanență pașii și eu zic că m-a îndrumat nu pe un drum bun, ci foarte bun!” (Doru Porumb)
”Lascăr Pană a fost al doilea meu tată. Datorită lui sunt ceea ce sunt.” (Ioan Marta)
Ultimul trofeu
”Trebuie spus că era un om profund competitiv. Mereu voia să învingă. Mereu voia să fie cel mai bun. (…) Era la spitalul de recuperare, era deja foarte bolnav şi s-a înscris la campionatul de table. Era în cărucior, dar trebuia să fie pe locul I! A câştigat locul II şi, fireşte, asta l-a supărat. A fost ultimul lui trofeu…” (Clara Pană)
Azi tare m-aș fi bucurat să pun mâna pe telefon și să vă sun, domnule Pană, să vă invit să povestim despre Minaur. Ați fi spus ca de fiecare dată: ”Hai la club, Ramona!” Pentru că niciodată nu ați refuzat un dialog despre Minaur. Niciodată. Și mereu era câte o poveste nouă de spus, câte o altă amintire de depănat. Și iar mi-ați fi spus la final: ”Scrie despre Minaur mereu. De bine, de rău, numai scrie!” Și cumva am simțit nevoia să vă ascult…
Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva Ion P. Pop și arhivele personale ale jucătorilor
CITEȘTE ȘI:
Clara Pană: „Mereu aşa a considerat: că Minaur este copilul lui”
DEAPĂNĂ AMINTIRI DE MIN(AUR) CU:
Maricel Voinea: ”Mă mai visez câteodată la Jocurile Olimpice: uit că am 60 de ani”
Mircea Petran: ”Când auzeam vuietul tribunelor, clocotea sângele în noi să ieşim pe teren!”
Nicolae Neșovici: ”Aproape 4.000 de oameni erau în sală. Și, totuși, s-a făcut liniște. Nici nu respira nimeni!”
Iosif Boroș: ”Așa m-am simțit revenind în Baia Mare: ca și cum, după un drum foarte lung, m-am întors acasă”
Doru Porumb: ”Clipele acelea cu Minaur efectiv mă luminează și în ziua de azi”
Liviu Pavel: ”Vreau să le spun tuturor celor care au fost atunci pe teren și în tribune: mulțumesc, oameni minunați!”
Alexandru Stamate: ”Ușor nu a fost să fiu eroul de la Zaporoje!”
Ioan Marta: ”Mi-aș dori să fiu iar tânăr și să joc din nou pentru Minaur!”
