Crescând pe terenul de rugby, grație carierei tatălui său, Răzvan Popovici s-a trezit și el atins de ”flama” sportului cu balonul oval. Așa că pe la 6 ani a început să joace rugby, de pe la 10 participă la turnee. A cochetat cu naționala de juniori și a câștigat chiar un bronz Mondial. Nu a devenit niciodată campionul României ca și jucător, dar are în portofoliul de antrenor 15 titluri naționale. Este și antrenor al loturilor U18, U19 și U20 ale României, având în palmares și lauri internaționali. Mărturisește că are momente când obosește, dar foarte repede i se face iar dor de sportivi, de antrenamente și de meciuri. O poveste despre cum este să faci ceea ce iubești și să muncești pentru a fi tot timpul mai bun.
”M-a prins flama… Și nu m-a mai lăsat”
– Cu un tată ca și Florin Popovici – jucător de națională, căpitan al echipei băimărene și, mai apoi, antrenor – aveai vreo șansă să faci alt sport decât rugby?
– Să știi că am făcut fotbal, handbal, atletism. Și toate mi-au plăcut. Mai puțin alergarea de rezistență. Antrenoarea mea, doamna Tedi (N.A. Terezia Pop), cred că mai știe și acum cum mă ascundeam să nu alerg. Și tot nu am scăpat! Pentru că în sportul de performanță dacă nu ai pregătire fizică nu faci nimic. Dar am ales în final rugby-ul. Să știi că tata nu mi-a spus nimic în acest sens, nu m-a influențat. Dar tot umblând cu el la antrenamente, meciuri, cantonamente, automat m-a prins flama… Și nu m-a mai lăsat. Abia am așteptat să fiu destul de mare încât să pot participa la antrenamente.
– Și când au început antrenamentele pentru tine?
– Aveam vreo 6 ani. Apoi am ajuns junior la CSȘ 2. Eram o grupă de copii pe care ne antrenau Gică Pujină și Vali Cantea. Ne antrenam e un fel de a spune, practic ne jucam. Copiii la 6-8 ani trebuie să descopere rugby-ul prin joacă. De pe la 10 ani am început să particip cu echipa la turnee regionale. Atunci erau foarte multe echipe. Gândește-te că se juca pe regiuni și numai la noi în regiune erau vreo 9 echipe. Ca să ajungi la turneul final aveai un campionat destul de lung și de istovitor de parcurs. Atunci nu se juca pe ani de vârstă ca și acum. Se juca la grămadă. Dacă fizic erai apt și stăpâneai știința rugbyului destul de bine, puteai juca alături de coechipieri mai mari decât tine. Îți dau un exemplu: eu am fost coleg cu Eugen Apjok. El născut în 1971, eu în 1977.
”Era o mândrie să fii sportiv”
– Prima ta performanță ca și jucător care a fost?
– Prima performanță a fost la turneul final din Brașov pe când eram junior 2. Am luat medaliile de bronz. Erau echipe atât de bune la turneul final încât nicio clipă nu am regretat că nu am jucat finala. Eram tare bucuroși că am luat medalie! Pe atunci, cum ți-am mai spus, era deja o mare performanță să ajungi la turneul final…
– Ce a urmat?
– Am intrat în atenția celor de la loturile naționale de juniori. Pe atunci se organizau selecții foarte mari, participau vreo 200 de copii. Se dădeau tot felul de probe, se organizau jocuri și așa se făcea selecția. Rămâneau 50 de copii în lotul lărgit. Abia apoi urma stagiul de pregătire. Înainte de Mondial țin minte că am stat trei săptămâni în cantonament. Ajungeam așa că nu ne mai suportăm între noi. Veneam acasă, stăteam 10 zile, iar plecam în cantonament.
– Nu ai ajuns să îți dorești altfel de adolescență?
– Nici vorbă! Atunci nu aveai atâtea variante ca și azi. Era o mândrie să fii sportiv, era și mai mare mândria dacă erai și în lot național. Erai altfel privit, erai apreciat.
”Să știi că ușor nu a fost!”
– Ai fost antrenat de tatăl tău?
– Tata mi-a fost antrenor la seniori, la Știința, unde am ajuns în 1994. Să știi că ușor nu a fost! Tot timpul îmi doream mai mult. Nu a pus nimeni altcineva presiune pe mine decât eu însumi. Voiam mereu să fiu un exemplu. Să joc cât mai bine. Tocmai ca să nu fie discuții de niciun fel. Nici tata nu m-a favorizat. Stăteam la coadă și îmi așteptam rândul… Așa că am evitat textele de genul ”joacă pentru că e fiul antrenorului”. Din contră. Au existat oameni de rugby care îl întrebau pe tata de ce nu mă bagă mai mult în teren. Tata le spunea: ”Lasă că îi vine și lui rândul!”
– Și ți-a venit rândul?
– Ca senior am jucat pentru Baia Mare, Timișoara, Cluj-Napoca și, timp de câteva luni, pentru echipa din Arezzo (Italia). Am participat și la o selecție pentru naționala de seniori.
”Primul meu antrenament de seniori: cu public (…) și cu… translator”
– În ce context ai abandonat cariera de sportiv și te-ai reorientat spre antrenorat?
– Când am revenit în Baia Mare în 2001 am început să antrenez copii și juniori împreună cu George Sava la CSȘ 2. Generația lui Andrei Rădoi a fost prima mea generație. În acea vreme am primit de la un fost coleg de echipă din Timișoara oferta de a antrena echipa de seniori din Kecskemét (Ungaria). Nici nu știam pronunța! Nici pe hartă nu știam exact unde e. Dar am zis: de ce nu?! Eram înscris la Academia de Rugby din București și mi se părea o oportunitate de a pune în practică tot ce învățam. Oficialii de la Kecskemét au venit în Baia Mare și am negociat niște condiții pe care nu credeam că le vor accepta vreodată. M-au invitat să țin un antrenament ca să mă vadă lucrând. Nu știam o boabă de maghiară. Eu vorbeam engleză, dar nu toți jucătorii știau engleză. Așa că am avut un translator. Așa am susținut eu primul meu antrenament de seniori: cu public (pentru că se strânsese multă lume să vadă ce știu) și cu… translator. Au fost mulțumiți văzând că vin cu lucruri noi. Și așa am renunțat la cariera de jucător și am ajuns antrenor de seniori în Ungaria.
”M-am gândit că voi sta câteva luni. Am rămas trei ani și jumătate”
– Cum a fost experiența?
– M-am gândit că voi sta câteva luni. Am rămas trei ani și jumătate. A fost o experiență extraordinară! Tot ce învățam la academie aplicam acolo. Noi nu știam ce e aia să mergi dimineața la muncă și seara să participi la antrenament. Așa că îi apreciam foarte mult pe jucătorii mei care, după opt ore de lucru, veneau să îi ”omor” și eu două ore la antrenament. Dar veneau cu atâta bucurie, încât îmi spuneam în sinea mea că sunt masochiști. Au început să apară la antrenamente și jucători care renunțaseră. Și din două antrenamente pe săptămână cum am pornit, am tot întins coarda și am ajuns la trei antrenamente obligatorii plus două antrenamente de individualizare. Eu nu făceam nimic altceva toată ziua așa că aveam timp și energie! Am antrenat puțin și echipa de juniori, am colaborat și cu echipa de seniori din Esztergom, în zilele libere colaboram cu echipa din Szeghet. Îmi umpleam timpul cu rugby. Am ajuns și să învăț limba maghiară. Bine, gramatical eram botă. Dar mă făceam înțeles. Când mă enervam, însă, nu îmi mai găseam cuvintele nici în maghiară, nici în engleză, vorbeam numai în română! Așa că au ajuns și ei să învețe de la mine un pic de română. Mă încânta că vedeam progresele de la o săptămână la alta. În 2007 am revenit acasă după ce a intervenit o neînțelegere legată de acte. Cu ajutorul financiar al lui Călin Petrușca și cu susținerea lui Corneliu Negruț, am început drumul spre performanță. Și din 2007 sunt antrenor de juniori la CSȘ 2.
”Sunt rău când trebuie să fiu rău”
– Prima ta performanță ca antrenor în România când a apărut?
– În 2009: am ajuns la turneul final la U18. Un an mai târziu deveneam campion național la U19.
– Ca și jucător nu ai fost niciodată campion. Ca și antrenor ai deja 15 titluri în palmares. Lasă modestia deoparte!
– Muncesc foarte mult. Nu exagerez, dar suntem printre singurele cluburi din țară care facem zilnic antrenamente. Uneori chiar și câte două pe zi. E multă muncă. Și din partea mea, și din partea sportivilor.
– Ce fel de antrenor ești?
– Sunt rău când trebuie să fiu rău. Când trebuie să fiu bun, știu să fiu bun. Cer mult de la copii. În special de la cei pe care îi simt că au potențial. Am o vorbă când se plâng că le este greu: ”Să fiți bucuroși că trag de voi. Atunci când nu o voi mai face, atunci să vă puneți un semn mare de întrebare!” Sunt foarte exigent, dar eu zic că nu exagerez: când vrei să ai rezultate trebuie să lucrezi pentru ele. De asta cer mult de la sportivii mei. Îmi place disciplina. Fără ea nu poate apărea performanța. Și cer respect între jucători.
”Mă simt mai bine ca antrenor”
– Performanțele spun că te simți mai bine în postura de antrenor decât în cea de jucător.
– Fiecare rol are avantaje. Ca jucător ai șansa să te exprimi pe teren și nu ai atâta presiune. Ca antrenor ai responsabilități. În primul rând aceea de a-i învăța pe copii să joace rugby. Apoi apare presiunea rezultatelor. Dar da: mă simt mai bine ca antrenor. Poate și datorită rezultatelor. Dar rezultatele vin muncind, asta e clar. Așa cum ți-am spus: dacă nu muncești și nu te dăruiești, nu ai nicio șansă.
– Invitația de a fi antrenor de națională când a venit?
– După primul titlu național, cel din 2010. Am fost antrenor cu Hari Dumitraș la U19. Și am participat la Campionatul European din Belgia, unde am luat locul 3. Așa a început…
”Asta este o poveste așa de frumoasă!”
– În 2012 ai înființat Clubul Sportiv ”Florin Popovici”.
– Asta este o poveste așa de frumoasă! În septembrie vom sărbători deja 10 ani de la înființarea clubului. Totul a pornit de la o discuție cu mai mulți prieteni, foști jucători de rugby. Neculai Nichitean, Erminiu Andreica, Angheluț Ailenei, Cătălin Anghelescu și Radu Roman. Ne-am zis: ”hai să facem ceva pentru copiii mici!”. Selectăm copii de la 6 ani. Ideea este să îi învățăm să iubească mișcarea, sportul. Să lase calculatorul și telefonul. Să se miște și să interacționeze cu ceilalți copii. În 2012 am început cu 3-4 copii, acum avem 70. Tare e fain să îi vezi cât sunt de mici și cum se bucură de antrenamente. Mergem și la turnee. Munca la acest nivel e relaxare. Nu ne interesează nimic altceva decât să vină copiii la rugby. Rezultatele pot aștepta. Începem să ne jucăm cu ei. Le punem balonul în mână. Prima regulă de rugby pe care le-o prezentăm este pasa în spate. Eu consider că poți vorbi despre performanță de pe la vârsta de 16-17 ani. Pe atunci trebuie să începi să te uiți la tabelă. Din păcate sunt antrenori care le cer copiilor de 6 ani să fie campioni, strigă la cei mici și îi jignesc. Or la această vârstă copiii nu trebuie să știe altceva decât să se joace! Dar mulți antrenori nu au răbdare și sunt orbiți de foamea de rezultate. Dacă le ceri copiilor rezultate de la vârste foarte fragede, pe când ar trebui să înceapă performanța ei sunt deja acriți de sport și abandonează.
”Cred că acești copii care fac performanță ar trebui mai mult apreciați!”
– Tu nu ai fost tentat niciodată să abandonezi?
– Sunt momente când simt că obosesc. Mai ales atunci când intervin decepții. Și nu mă refer neapărat la rezultate. Ci la comportamentul unora și altora. La momentele când simți că nu ți-e apreciată munca. Asta e cea mai mare durere. Așa că au existat momente când am simțit că am nevoie de o pauză. Noroc că după fiecare campionat vine o perioadă de vacanță! Și nu mult timp trece și mi se face iar dor de copii, de antrenamente și meciuri. Și abia aștept să reîncep treaba. Mai cu nervi, mai cu zâmbete. De afară se văd doar rezultatele. Vitrina cu trofee. Nu se văd și sacrificiile făcute de copii și antrenori. Pentru că dacă nu ai copii talentați și dornici de efort și performanță, tu ca antrenor singur nimic nu poți face. Și când tragi linie, asta e cea mai mare bucurie: când îi vezi pe copiii antrenați de tine crescând și mergând la echipe de seniori, la loturi naționale. Cred că acești copii care fac performanță ar trebui mai mult apreciați! Performerii ar trebui premiați. Și nu cu diplome… Vezi, lipsa asta de apreciere e motiv de supărare și te face uneori să simți că nu mai merită să faci nimic.
”Pentru mine rugby-ul nu mai este demult un sport”
– Dar…
– … dar atunci îmi amintesc câți sportivi au plecat de la CSȘ 2 spre echipe de seniori, câți ajung la loturile naționale. Din 2010 acesta este singurul imbold să fac performanță. Atâta timp cât văd că vin copiii la rugby și își doresc să facă performanță, merg mai departe.
– Și dacă mâine nu ai mai putea antrena?
– Pun fluierul în gât și mingea sub braț și sunt profesor de educație fizică. Dar pentru mine rugby-ul nu mai este demult un sport. Este un mod de a trăi. Rugby-ul te disciplinează. Regulamentul este atât de strict încât nu poți juca decât cinstit. Așa că da. Rugby-ul este pentru mine un stil de viață.
În loc de CV
Jucător
Începe rugby-ul în 1984. Junioratul, la CSȘ 2 Baia Mare. Prima performață ca și jucător: în 1993 câștigă medalia de bronz la Campionatul Național de juniori 2 (Brașov). Ca senior joacă pentru Baia Mare (1994-1997, 1998-2000, 2001-2002), Timișoara (1997-1998), Arezzo – Italia (2000), Cluj-Napoca (2000-2001). Ca jucător a făcut parte din lotul național de juniori al României (prima convocare în 1993), cu care a participat la Campionatul Mondial din 1995 (România), unde a ocupat locul 5, și la cel din 1996 (Italia) unde a câștigat bronzul.
Antrenor
Cariera de antrenor o începe în 2001, la CSȘ 2 Baia Mare, alături de George Sava. În perioada 2003-2006 este antrenor de seniori la Kecskemét (Ungaria) cu care iese de trei ori vicecampion. Din 2007 până în prezent este profesor la catedra de rugby de la CSȘ 2 Baia Mare. Rezultate: 2009 – campion național U19; 2010 – campion național U19; 2011 – vicecampion național U19; promovează cu CSȘ 2 Siromex în prima ligă valorică, dar din cauza reorganizării campionatului, echipa rămâne în Divizia Națională de Seniori; 2012 – bronz în Campionatul Național U19, campion național la rugby în 7 U19; 2013 – campion național la rugby în 7 U19; 2015 – campion național U17, campion național la rugby în 7 U17; 2016 – campion național la U16 și U18, campion național la rugby în 7 U17, câștigător al Cupei României la U16 și U18; 2017 – campion național la rugby în 10 U19 și la rugby în 7 U17; 2018 – campion național la U18 și la rugby în 7 U19; 2019 – campion național U19; 2021 – vicecampion național la rugby în 7 U19; 2022 – bronz în Campionatul Național U19 și campion național la U18.
Din 2010 până în prezent este antrenor al loturilor naționale U18, U19, U20. În 2010 câștigă medaliile de bronz la Campionatul European U19 (Belgia). În 2011, bronz la Campionatul European U19 (România). Argint cucerește în 2015 la Campionatul European U19 (Portugalia).
În patru ani a fost ales de Federația Română de Rugby ca fiind cel mai bun antrenor de juniori din țară. Din acest an este antrenor emerit, titlu conferit de Federația Română de Rugby.
Ramona-Ioana Pop
Fotografii: arhiva personală Răzvan Popovici
