În România, problema deșeurilor abandonate în natură este una acută. Este deocamdată o situație fără cap și coadă. Nu știm sigur când a început și cu atât mai mult când se va termina. Din punct de vedere turistic este un fenomen extrem de deranjant, având în vedere faptul că prima impresie contează enorm. Turistul civilizat va privi în jurul lui și va trage concluziile. Pentru el există nenumărate alte variante și locuri unde ar putea călători, iar dacă pe jos va vedea un covor de pet-uri și pungi din plastic, va alege altă destinație pe viitor. Mai mult de atât, foarte probabil că nu va recomanda mai departe locul cu pricina.
Am observat că în multe spații naturale cu amenajări turistice și unde există o circulație turistică mare, ultima grijă a celor responsabili este curățenia. Pe când zilnic ar trebui să patruleze oameni care să se asigure că zona e curată. Ne bazăm în continuare pe ideea că ”lasă, vizitatori o să avem oricum”.
După cum spuneam, problema e spinoasă. Autoritățile și voluntarii strâng, dar în scurt timp gunoiul apare la loc. Asta pentru că ritmul în care îl aruncăm e mult mai alert decât cel în care putem să-l adunăm. Lipsă de civilizație, spun unii. Probabil. Eu zic că e vorba de lene. Lenea de a face un minim efort în plus pentru a depozita deșeul acolo unde trebuie.
Există nenumărate campanii și mesaje de conștientizare și atenționare, dar chestia e că și pe astea le citesc și le iau în seamă tot cei care oricum nu lasă gunoi în urma lor. Avem șansa să educăm generațiile următoare, dar va fi cu bătaie lungă. Până atunci, punem mâna și strângem. Cine vrea, desigur. Dar e imperios să ne implicăm mai mult, să găsim soluții și să le aplicăm.
Discutând cu oamenii i-am întrebat cum văd iei ieșirea din acest impas și am primit răspunsuri ca: educarea populației, aplicarea de amenzi, implementarea unui sistem de bonificare a pet-urilor și dozelor astfel încât lumea să le returneze în spațiile destinate. Toate sunt soluții viabile, dar are fiecare cusurul ei. Educarea, așa cum am spus, e pe termen lung. Amenzile se mai dau pe ici pe colo, dar e imposibil să monitorizezi toate zonele, fie ele turistice sau nu. Apoi nimeni nu garantează că pentru 1 leu sau 2 garanție pe sticlă, cineva din cei vizați se va obosi să o ducă înapoi. Prin asta nu spun că cele trei variante nu trebuie practicate. Îndoiala mea se îndreaptă spre eșantionul țintă, dacă mă înțelegeți.
Poate crea statul un cadru legislativ și operativ în urma cărora acest prost obicei să dispară definitiv? Cu siguranță, dacă și-ar da cu adevărat silința și dacă noi cetățenii, prin cererea noastră expresă, l-am împinge să facă asta. Ne interesează așadar o rezolvare pe termen mai scurt, să zicem 5-10 ani. O să râdeți și o să spuneți: ”10 ani e un termen scurt?!” Da, având în vedere gravitatea și amploarea situației. Eu unul m-aș bucura ca în maxim 10 ani România să fie complet curată. Măcar atât, dacă turiștii ”vin ei oricum”.
P. S. Deunăzi mă aflam la Peștera Ungurul Mare din Defileul Crișului Repede. Am întâlnit acolo un grup de nemți care vizitaseră Bihorul și Maramureșul. Am intrat în vorbă cu unul din ei și, printre altele, l-am întrebat ce impresie are despre locurile vizitate și despre peștera din care tocmai ieșeam. ”E ceva special, noi nu avem așa ceva. În general ne-am simțit foarte bine, dar…” Și când a spus ”dar”, am bănuit ce urmează. ”…dar sunt multe mizerii pe jos. Fiica mea mi-a atras atenția iar eu i-am spus: «Draga mea, ține privirea sus și n-o să le vezi»”. Acest turist a dat dovadă de toleranță, dar mulți alții se vor arăta mai puțin indulgenți. Gândiți-vă dacă România, în ciuda minusurilor ecologice și de infrastructură, reușește să impresioneze așa de mult, cum ar fi dacă am scăpa și de aceste neajunsuri…
Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Mogoșa panoramică
