Robert Țuțea a venit la Știința Explorări când avea 18 ani. Cu excepția a trei ani competiționali, toată cariera de senior și-a construit-o la echipa din Baia Mare. La finele sezonului 2020/2021, apărea anunțul că fostul căpitan, la vârsta de 38 de ani, se retrage din activitatea competițională. La nici două luni distanță, însă, Țuțea mărturisește: ”cariera mea sportivă nu este încă gata 100%”, admițând că are o ofertă pe care, deocamdată, o cântărește. La final de drum sau nu încă, Robert Țuțea spune că a ajuns la volei deși zilnic juca fotbal, că banderola de căpitan a fost mereu motiv de mândrie și că, poate, dacă dedica mai puțin timp sportului, și-ar fi dezvoltat mai mult partea filosofică. Și asta nu doar în virtutea faptului că Petre Țuțea a fost verișorul bunicului din partea tatălui…
”Eu și la școală, și în fața blocului jucam fotbal”
– Cum a început povestea ta cu voleiul?
– Eram elev în clasa a V-a atunci când m-am apucat de volei. Doamna Ecaterina Tănase a venit în școală pentru selecție, eu eram printre cei mai înalți, m-a remarcat și m-a chemat la antrenamente. Am mers împreună cu două colege de clasă, deși era doar echipă de băieți… Eu și la școală, și în fața blocului jucam fotbal, dar cei de la volei au fost primii care m-au invitat la antrenamente. Părinții m-au susținut să merg la volei și, uite așa, am ajuns eu la volei și am rămas, devenind primul din familie care face sport de performanță.
– Crezi că doar înălțimea te-a recomandat?
– Eu cred că doamna Ecaterina Tănase a văzut la mine și calități motrice specifice voleiului. În plus, atunci se făcea selecție și în funcție de cât de bine învățai la școală, iar eu eram între primii trei din clasă.
”Aveam impresia că nu o să învăț niciodată să joc volei!”
– Te-a selectat, te-ai dus, de ce ai rămas?
– Adevărul este că nu oricine poate juca volei. Este un sport în care trebuie să gândești foarte rapid și să lucrezi bine în echipă. Îmi aduc aminte că mi s-a părut foarte greu la început. Aveam impresia că nu o să învăț niciodată să joc volei! Asta și din cauză că ceilalți copii cu care mă antrenam făceau volei deja de ceva timp. Țin minte și acum ce emoții teribile aveam la primele meciuri. Îmi doream să nu greșesc!
”Nici măcar nu mi-am făcut geanta…”
– Încă junior fiind ai ajuns la Știința Explorări Baia Mare. Spune-mi povestea.
– Aveam 18 ani când am venit în Baia Mare. La momentul acela aveam oferte de la mai multe echipe din prima ligă. Într-o zi tatăl meu a mers la o bere cu antrenorul Viorel Caramelea care, după mai multe discuții, a venit cu tata acasă. Era destul de târziu… Mi-au spus că voi merge a doua zi dimineața cu dânsul în Baia Mare, pentru că vorbise în acest sens cu domnul Traian Rad Tăut. Eu am spus da, crezând că e o așa, o discuție la o halbă de bere… Dovadă că nici măcar nu mi-am făcut geanta. Dar, surpriză, dis de dimineață antrenorul sună la ușă. Așa că m-am pregătit și am venit în Baia Mare.
”Încet, încet Baia Mare a devenit a doua mea casă”
– 16 ani petrecuți la echipa băimăreană. Doar trei dintre anii de seniorat ai jucat pentru alte echipe. Ce te-a legat atât de profund de Baia Mare?
– În primul rând seriozitatea celor de la Știința Explorări. Mai colaborase cu domnul Traian Rad Tăut încă un jucător din Câmpulung, Iancu, care îmi și recomandase Baia Mare. Încet, încet Baia Mare a devenit a doua mea casă. Aici am cunoscut oameni care îmi sunt ca o familie; aici mi-am întâlnit jumătatea, pe Daniela; aici, mai apoi, a apărut cel mai prețios cadou pe care mi-l putea oferi viața, Roberta! M-am atașat de Baia Mare și așa am ajuns să joc aproape toată cariera mea pentru Știința Explorări.
– Ai ”evadat”, totuși, de câteva ori. Evadări de scurtă durată, ce-i drept. De ce ai plecat? De ce ai revenit?
– Sunt o persoană încăpățânată, am vrut și o schimbare, a fost vorba și de o diferență mare de bani, toate cumulate. La prima plecare a fost și un test al relației mele cu domnul Traian Rad Tăut, o relație care la început risca să se strice, dar după aceea a devenit mult mai puternică. La asta a contribuit și domnul Gheorghe Mihai Bârlea, care m-a sfătuit atât în viața sportivă, cât și în cea privată. Plecările și revenirile mele au făcut ca atât eu, cât și cei de la echipă (conducerea și antrenorii Marius Botea, Sorin Pop, Adrian Arbuzov) să ne apreciem reciproc mai mult.
”A fi căpitanul echipei Știința Explorări a fost mereu un sentiment de mândrie”
– Nu doar că ai jucat mulți ani pentru Baia Mare, dar o vreme ai fost și căpitanul echipei. Ai socotit cât timp ai purtat banderola de căpitan sau nu ai pasiunea statisticilor?
– Să știi că nu îmi plac statisticile. Așa că atât știu: am foarte multe meciuri în postura de căpitan. Dar nu mai știu exact câte și nici momentul precis în care am primit banderola. Știu, în schimb, că am simțit că reprezintă o foarte mare responsabilitate. Când se câștigă un meci e simplu: toată lumea primește felicitări. Când se pierde, în schimb, un joc, atunci primul care trebuie să dea explicații este căpitanul… Pentru mine, însă, a fi căpitanul echipei Știința Explorări a fost mereu un sentiment de mândrie, mai ales că am avut și performanțe în acea perioadă.
”Mi-am știut foarte clar rolul: să pun mingile grele jos”
– Ai adus vorba despre performanțe. Cum a fost pentru tine sezonul în care Știința Explorări devenea vicecampioană națională?
– A fost un sezon foarte greu. Eu aveam și un copil mic, de aceea îi datorez multe soției mele, Daniela. Țin minte că au fost momente foarte intense. Îmi aduc aminte că în Baia Mare am avut și un public extraordinar, pe care l-am simțit alături de noi. Argintul cucerit a fost cu atât mai prețios cu cât la începutul anului competițional eram cotați cu șanse la locurile 4-6… Îmi aduc aminte că fiecare meci a fost plin de trăiri, dar ultimul din semifinala de la Baia Mare, contra Tomis Constanța, a fost cel mai frumos pentru mine. Adversarul era mult mai bine cotat, avea jucători străini, presiunea din partea publicului nostru era mare, dar scandările suporterilor și atmosfera din sală ne-au umplut de adrenalină astfel încât ne-am autodepășit. Eu mi-am știut foarte clar rolul: să pun mingile grele jos.
”Am avut șansa de a fi 10 ani alături de cei mai buni jucători din România”
– Ai cochetat cu naționala…
– Bucuria de la naționala de juniori a fost medalia de bronz câștigată la Campionatul Balcanic. La reprezentativa de seniori, am avut șansa de a fi 10 ani alături de cei mai buni jucători din România. De asemenea, am avut norocul să fiu antrenat doi ani de Stelian Moculescu, de la care am învățat multe. La prima convocare la lotul de seniori aveam 19 ani, iar în sufletul meu era un cocktail de mari emoții amestecate cu mândrie. Făceam pase cu ”Jeli” Pîslaru, unul dintre cei mai buni jucători din țară la acea vreme, dacă nu cel mai bun… Astea nu se uită. În plus, nu pot descrie în cuvinte ce frumos este să cânte imnul și pentru tine!
”Cariera mea sportivă nu este încă gata 100%”
– Ce simți acum că va fi prima ta vară fără antrenamente, cantonamente, că toamna nu va aduce alte meciuri? Deja ți-e dor?
– Mărturisesc că sunt un cumul de sentimente, dar cariera mea sportivă nu este încă gata 100%! Am o ofertă de a juca pe care o analizez împreună cu familia. Dacă nu voi mai juca, sigur îmi va fi foarte greu și sigur voi simți dorul voleiului, dar așa este cursul vieții… În prezent sunt angajat în cadrul Complexului Sportiv Național ”Lascăr Pană”, acolo unde lucrez de trei ani într-un colectiv super. Așa că activez tot aproape de sport. În timpul liber încerc să stau cât mai mult cu familia, joc fotbal, tenis de masă, tenis cu piciorul, merg cu bicicleta. Sunt activ.
Despre regrete, cu seninătate
– Capăt de drum sau nu, am înțeles că rămâne încă de văzut. Dar independent de asta, ai regretat vreodată opțiunea pentru sportul de performanță?
– Niciodată. Mi-a deschis multe orizonturi și am cunoscut oameni de tot felul. Sportul de performanță m-a învățat să fiu disciplinat, să lucrez în echipă, să îmi controlez emoțiile și să fiu competitiv. Sigur că mi-a ”furat” șansa de a petrece mai mult timp cu familia și cu prietenii. Din păcate în România, după ce nu mai activezi în sport, te trezești că ai peste 30 de ani și când mergi să te angajezi nu ai nicio experiență, nu prea știi să faci altceva, deoarece nu ai avut timp să faci altceva. Dar nu regret cariera în sportul de performanță…
– Nu regreți că ai ales sportul de performanță. Dar regrete legate de sport ai?
– Cel mai mare regret pe plan profesional este că nu am luat un titlu de campion cu echipa de club și că nu m-am calificat la un turneu final cu naționala. Mai regret și că nu am știut, nu am fost anunțat, care este ultimul meu meci pentru Știința Explorări.
”Destul de des sunt întrebat despre legătura mea cu Petre Țuțea”
– Plecăm puțin de lângă fileu. Ești licențiat în jurnalistică și filosofie. De ce acest domeniu? E la ceva distanță de volei…
– Nu știu cât am ales eu acest domeniu și cât m-a ales el pe mine. O contribuție importantă în alegerea mea a avut-o și domnul Gheorghe Mihai Bârlea, căruia îi mulțumesc din suflet pentru acest lucru. Dar cred că jurnalistica și filosofia mi se potrivesc. Mai ales filosofia. Îmi place îndeosebi Nietzsche, cum vede el omul… Din păcate nu am mai citit filosofie de ceva timp, dar acum face asta fetița mea, Roberta, și sper să mă alătur ei cât de curând.
– Dacă tot am ajuns la filosofie, nu pot să nu mă leg de numele tău…
– Petre Țuțea a fost verișor cu bunicul din partea tatălui meu. Destul de des sunt întrebat despre legătura mea cu Petre Țuțea, mai ales când se află că sunt din Câmpulung Muscel… Din păcate nu l-am cunoscut, dar în familie Petre Țuțea reprezintă un motiv de eternă mândrie, dar, în același timp, și o obligație morală să nu cumva să facem numele de râs. Eu cred că precis am moștenit ceva de la el, dar concentrându-mă pe sport atâția ani poate că nu mi-am acordat destul timp să îmi dezvolt și partea filosofică… Firește că am citit ce a scris Petre Țuțea, chiar am încercat să îmi fac lucrarea de licență din opera lui, dar nu eram atunci pregătit pentru a-i înțelege lucrările așa cum se cuvine, așa că am renunțat. Preferata mea acum este ”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”. Am și un citat preferat: ”În faţa lui Dumnezeu, geniul este văr primar cu idiotul”.
”Am fost un sportiv cu o carieră imaculată”
– Oare ai fost mai des trimis la declarații după ce ai absolvit jurnalistica?
– Poate că da… Dar mie oricum îmi place să vorbesc, spun ceea ce simt, așa că ori de câte ori am avut ocazia am făcut declarații.
– Care a fost de-a lungul timpului cea mai frumoasă întrebare care ți s-a adresat vreodată?
– Una legată de Roberta, fetița mea. Ea este mândria mea și realizarea mea cea mai mare.
– Ce fel de sportiv ai fost?
– Cea mai mare calitate a mea este corectitudinea. Am fost un sportiv cu o carieră imaculată, mi-am apărat întotdeauna corect șansele. Am dus mereu o viață destul de echilibrată. Am fost mereu om, am spus în față ceea ce am avut de zis.
– Hai să punem studiile tale de jurnalistică la lucru. Ce titlu ar pune jurnalistul Robert Țuțea acestui interviu cu sportivul Robert Țuțea?
– Așa alege ceva simplu: ”Robert, sportivul și omul”.
Ramona-Ioana POP
Sursă foto: arhiva personală Robert Țuțea, arhiva Știința Explorări Baia Mare
În loc de CV
Data și locul nașterii: 9 iunie 1983, în Câmpulung Muscel
Prima legitimare: 1996, CSȘ ”Dinicu Golescu” Câmpulung Muscel, echipă cu care a câștigat prima sa medalie în calitate de junior – bronz național
Parcurs sportiv
2002-2008 Știința Explorări Baia Mare
2008/2009 Unirea Dej
2009-2014 Știința Explorări Baia Mare
2014/2015 Phoenix Șimleu Silvaniei
2015/2016 VCM LPS Piatra Neamț
2016-2021 Știința Explorări Baia Mare
Prezențe la națională: a fost convocat la reprezentativa de juniori (cu care câștigă un bronz balcanic) pe toată durata junioratului, iar pentru reprezentativa de seniori prima convocare vine la vârsta de 19 ani;
Performanțe cu Știința Explorări Baia Mare
2010/2011 – vicecampionul României
2009/2010 – vicecampion balcanic, finalist în Cupa României
CITEȘTE ȘI:
”Mi-aș dori enorm să fiu campion național ca antrenor al echipei Explorări Baia Mare!” (Marius Botea)