Ne-a ajuns încă un echinocțiu. Promisiunea unui alt crepuscul. Perioada când florile se mută, cu precădere, din câmpul vieții lor, în glastră. Răstimpul pânzelor de păianjen. Le-ați văzut? Acele pânze purtătoare de artă care se înfășoară în jurul vreunui tufiș din acel câmp părăsit de flori, suferind de ele, acum. Pânzele ce creează impresia unui tablou viu. A unui prizonierat promis, la fel ca acel crepuscul de care spuneam puțin mai devreme. Și sunt superbe.
Nouă, oamenilor, ne plac prizonieratele, în schimb nu băgăm de seamă iubirea propusă de păsări. De ce-o fi așa și nu altfel, să răspundă florile din glastră. Căci despre ele voiam să scriu azi. Da, poate pentru că și ele emit o promisiune și-o metaforă a vieții ca niciuna. Așa, stând în mediul acela de respirat provizoriu, respinse de la circulația vitală a sevei, și totuși părând vii. Colorate și atât de prizoniere și ele însele.
Nu e ciudată viața asta prinsă într-un smoc de apă și atât de efemeră, prin definiție? Eu găsesc că da și, precum florile, și noi oamenii ne-am „plantat” în propria vază și zicem că trăim în culoare. „Omule, ia-ți vaza și umblă!”, de-ai avea unde te duce. De-ai cunoaște drumul. Dar cu toții știm că nu-l știm, de-aia preferăm să stăm înmiresmați în locuința noastră stilată din porțelan. Glastra, în sine, e un altfel de lăcaș. Dacă vreți, e un pasaj spre alinierea cu totul, un purgatoriu în care planta își dăruiește toată aparența din viață pentru a se oferi infinitului.
N-ar trebui să iubim glastrele. Nu, iar eu nu încerc o apologie a lor. Ca orice spațiu îngrădit și-n aparență, și glastra ne minte. Ce? Visați la viața voastră frumoasă plantată pe Pământ? Ea e, dar nu e. Adică, precum glastra, și ea pare până ce Viața apare. Care e tot o promisiune, dar a echinocțiului. Nu despre asta era vorba?
M-am pierdut în detalii, iar vina o poartă păianjenul acela ce creează iluzia de a fi a unei opere de artă. Un „efemerid”, ca noi toți… Nu, nu, să lăsăm glastrele și inevitabilul echinocțiu sau ”les neiges d’antan” și să revenim la viața noastră, așa de asemănătoare cu cea a „efemeridului”. Un simplu parcurs circular și-atât de frumos! De asta o iubim, nu? Pentru că-n pânza ei minunată putem prinde și fapte și vise și oameni frumoși de iubit. Sau de consumat. Sau de izbit. De izbit cu forță și prea puțină putere (pentru că n-o conștientizăm) până ce rupem pânza…
E o vorbă din popor care zice „când ața s-a rupt, și viața s-a dus”. Așa și pânza.
Dar până la răstimpul Marilor Vânturi, să savurăm încă puțin căldura spațiului de confort, să nu băgăm de seamă norosul cecer și să ne continuăm parcursul. În cerc, în cercuri.
Mihai Cotea
Imagine de la Pixabay
CITEȘTE ȘI:
Obicei la plecare
