Ela Balaj este psiholog clinician & psihoterapeut integrativ atât la Spitalul Județean de Urgenţă ”Dr. Constantin Opriş” din Baia Mare, cât şi în cabinetul privat. În aceste vremuri cu atât de multe și mari semne de întrebare și cu atât de puține și fragile certitudini, am dialogat pe tema noii realități pe care o trăim. Un dialog fără încrâncenarea verdictelor, nepurtat de pe un teanc intimidant de tomuri, ci în căutarea unor soluții simple pentru o perioadă atât de complicată.

”Dacă nu putem să ne găsim liniștea în momentele dificile, atunci liniștea din momentele ușoare e fără sens”

– Trăim o situație nemaiîntâlnită. Cum acceptăm această situație, ținând cont că, de obicei, primul impuls este să fugim de necunoscut?
– Da, e o situație nouă și deloc confortabilă. Incertitudinea este cel mai greu de suportat pentru fiecare dintre noi. Trăim sub presiune, acest “da’ dacă” ne ține cumva într-o stare de constantă frică. Permanentă anxietate. Știi cum se spune: “da’ daca” și “ar trebui” ne mănâncă creierii :)) Necunoscutul ne înspăimântă, însă ceea ce uităm noi este că toate lucrurile cunoscute azi au fost cândva necunoscute. Există în psihologie reacția “luptă sau fugi”. În fața unui pericol avem cele două variante: fie luptăm, fie fugim. Sângele din viscere se îndreaptă spre mâini și picioare, pregătindu-ne astfel pentru una din variante. În corp se eliberează cortizolul, hormonul stresului, iar sistemul imunitar se închide. Astfel, devenim vulnerabili la boli. Din acest motiv aș putea spune că pandemia, dincolo de ceea ce se știe, este una a fricii. Iar antidotul e mereu credința. Acceptarea este cea mai grea. A accepta o situație nu înseamnă neapărat că suntem de acord cu ce se întâmplă. Înseamnă că am facut tot ceea ce ține de noi și nu putem decât să așteptăm în liniste. E ca și cum am fi jucat la ruletă: odată ce am învârtit roata, restul se întâmplă de la sine. Nu mai ține de noi. În concluzie, dacă nu putem să ne găsim liniștea în momentele dificile, atunci liniștea din momentele ușoare e fără sens. Dacă nu cunoaștem pacea în vremurile tulburi, atunci nu o vom avea cu adevărat niciodată. Toți suntem viteji când e simplu. Însă marea artă e de a ne păstra echilibrul în clipele de haos. Nu putem potoli “furtuna”, însă putem să ne potolim noi. Până la urmă, bine spune o vorbă: ”Vestea rea e că nimic nu-i veșnic, vestea bună-i că nimic nu-i veșnic…” 😊

”Principala îngrijorare este legată de amenințarea propriei existențe și a existenței celorlalți”

– Spuneai: incertitudinea este greu de digerat. Dincolo de asta, la ce se adaptează omul cel mai greu în contextul actual?
– Fără excepție, toți cei cu care am stat de vorba zilele acestea au spus că nu se tem pentru ei, ci le e frică să nu se îmbolnăvească oamenii dragi lor: părinții (pentru că, așa cum bine știm, persoanele în vârstă sunt cele mai vulnerabile), copiii, cei din familie în general. De altfel am văzut destule cazuri în care cei ce sunt în prim plan în luptă cu boala au ales să nu se întoarcă acasă după muncă, să doarmă în spital, la hotel sau chiar în garaj… Este, cred eu, tiparul etern: îndreptarea spre exterior. Proiectăm propria frică în ceilalți, o exprimăm ca atare, cautând la nivel subtil justificarea față de noi: ”Mie, de fapt, nu mi-e frică, ceilalți îmi declanșează frica”. Sigur că principala îngrijorare este legată de amenințarea propriei existențe și a existenței celorlalți. Apoi vin celelalte griji legate de securitatea financiară, de necesitatea izolării (și aici musai să apreciez umorul fantastic legat de particularitățile perioadei, de exemplu despre “războaie” duse pentru hârtie igenică, făină, drojdie etc. 😊) și de modificarea rutinei. Schimbarea nu e simplă niciodată. Și necesită o perioadă de adaptare. Însă depinde de fiecare dintre noi cum folosim această perioadă. Putem să ne lamentăm, să ne plângem de nenorocirea ce s-a abătut asupra noastră, cheltuind astfel inutil energie. Sau o putem folosi pentru a ne recalibra, pentru a ne echilibra și, nu în ultimul rând, pentru a ne dezvolta, a “crește”.

Motive de neliniște și cele mai frecvente întrebări

– Sesiunile tale de psihoterapie continuă online în această perioadă. Care sunt principalele motive de neliniște invocate, pe lângă ce ai pomenit deja?
– Da, ne-am reconfigurat și noi psihologii, psihoterapeuții. Personal am mai practicat și înainte terapie online cu cei plecați din țară (în principiu). Acum terapia online și munca “de acasă” reprezintă o alternativă foarte bună de a lucra în continuare la obiectivele propuse.
Îngrijorările celor ce aleg să facă terapie acum nu mereu sunt legate de ceea ce se întâmplă, de pandemie. Unii clienți s-au adaptat extrem de bine și problemele principale sunt cu totul altele decât virusul, boala, izolarea. Viața își urmează cursul cu sau fără virus… Problemele din relații au fost și rămân în topul celor mai frecvente motive de îngrijorare. La alții (în principal la cei ce se confruntau deja cu anxietate, atacuri de panică etc.), starea de neliniște, firește, s-a accentuat. În astfel de cazuri, ședințele din ultimele săptămâni s-au centrat mai mult pe exerciții de relaxare, tehnici de respirație, meditații ghidate, psihoeducație etc.

– Care sunt întrebările care ți se adresează în această perioadă cel mai des?
– Ca să fac o glumă “bună” (umorul a fost și este modalitatea mea de-a trece prin vremuri tulburi), deoarece cu puțin timp înainte de a izbucni tot acest haos am fost plecată la Berlin (m-am întors pe data de 11 martie și ulterior am citit în ziar că fusese cu mine în avion o persoană găsită după trei zile pozitivă), cel mai des am fost întrebată: “N-ai niciun simptom?” 😊 Din fericire n-am avut. Singura urmare a fost autoizolarea acasă timp de două săptămâni. Spun ​auto​izolare deoarece a fost hotărârea mea și asta pentru că la spital lucrez cu pacienți ce au majoritatea un diagnostic de cancer și nu am vrut sub nicio formă să îi pun în pericol. Ca să răspund la întrebare, dincolo de glumă, cel mai des oamenii mă întreabă: ”Cum aș putea gestiona cel mai bine frica?”, ”Ce aș putea face pentru a mă relaxa?”, ”Cum să fac să nu mai urmăresc știrile pentru că mă agită?”, ”Ce activități de interior recomanzi pentru liniștea minții?”, ”Cum să gestionez relația cu fiul/fiica mea în această perioadă, ce să îi spun?”, ”Cum să gestionez relația cu părinții?” etc.

”Nu suntem dispuși să <<despachetăm>> bagaje (emoționale) ce nu ne aparțin”

– Înainte de coronavirus se vorbea că oamenii tind să devină tot mai mult niște insule izolate fiecare. Singurătatea era pandemia care afecta planeta din cauza stilului tot mai alert de viață. Azi singurătatea nu mai e o alegere: suntem obligați să păstrăm distanța socială. Cum se împacă singurătatea impusă după singurătatea aleasă?
– Da, singurătatea “by choice” este o modă a timpurilor actuale. Nu cred că neapărat sau nu doar datorită vieții agitate, ci mai degrabă, cred eu, a faptului că am devenit din ce în ce mai puțin toleranți, că nu știm exact ce vrem, că suntem cu toții mai mult sau mai puțin răniți și nu suntem dispuși să “despachetăm” bagaje (emoționale) ce nu ne aparțin. Că mai mult căutăm “hibe” pe afară decât în noi înșine… E o discuție lungă. Revenind la întrebare, în primul rând nu aș numi-o distanțare socială, ci mai degrabă distanțare fizică. Mai mult ca oricând, rețelele de socializare “bubuie” 😊 În astfel de momente, oamenii, deși nu sunt fizic aproape, sunt mult mai apropiați sufletește. Sau cel puțin așa îmi place să cred, așa văd eu. Suferința ne unește oarecum. Și cred că asta e un lucru bun dincolo de tot acest haos.

– Va spori această perioadă de izolare impusă tendința omului modern de a trăi tot mai mult în singurătate sau dimpotrivă?
– Nu cred că se vor produce schimbări majore în alegerea de a fi sau nu singuri/singuratici. Cred că cei ce au avut înainte tendința de a fi mai retrași vor fi la fel de retrași, la fel cum cei ce preferă socializarea vor fi în continuare persoane sociabile. Sau cel puțin pe termen lung, cred eu, lucrurile se vor așeza la fel cum au fost, din acest punct de
vedere. În plus, alegerea e la noi, putem privi situația ca fiind singurătate sau libertate… Dar asta-i altă discuție.

Să cântărim la câte din lucrurile de dinainte merită să ne mai întoarcem…”

– Ne plângeam cu toții înainte de coronavirus (vrem, nu vrem, se pare că viața noastră se împarte de acum în două…) de lipsa de timp. Acum avem timp: cum să îl trăim, nu să îl irosim?
– Da, cred că putem să împărțim viața în două: înainte și după… Și mai cred că mereu am avut timp pentru ceea ce am considerat fiecare a fi important. Altfel spus, avem timp pentru ceea ce vrem să avem timp. “N-am timp” e o bună scuză atunci când nu ne dorim să facem ceva. Și-o spunem în primul rând pentru a o ”auzi” tot noi 🙂 E o chestiune de prioritizare, dacă vrei. Acum, așa cum bine spui, se dovedește că timp avem și am avut mereu. Sigur că, dacă nu am știut niciodată cum să îl împărțim, ne va veni greu și acum să îi dăm valoare, să îl folosim în favoarea noastră. Dar poate asta e una din lecțiile ce le avem de învățat noi, oamenii : să trăim, nu doar să existăm. Asta implică lucruri cu sens pentru fiecare dintre noi. Principala “calitate” a vremurilor grele este că dă la o parte tot ceea ce nu era esențial. Poate că în graba de a ne întoarce la normalitate ar fi important să cântărim la câte din lucrurile “normale” de dinainte merită să ne mai întoarcem… Și să ne dăm voie să vedem cu ce rămânem.

”Umorul este cel mai bun mecanism de supraviețuire”

– Cum ne putem păstra seninul interior în această perioadă de furtună?
– ”Rețeta” mea pentru aceste vremuri (și nu numai ) este: o minte deschisă la orice ar fi să vină, fără intrerpretări și fără judecăți. Asta putem face doar dacă trăim prezentul. Nu suntem mintea noastră, așa cum am putea crede. Mintea ne poate fi cel mai aprig dușman sau cel mai bun prieten. Creierul nu face deosebire între realitate și imaginație. Poate ar trebui să ne antrenăm mintea să facă scenarii frumoase. Până la urmă toate problemele noaste sunt gânduri. Dar gândurile nu-s probleme. Așa cum spunea Mark Twain, ”cele mai mari drame din viața mea nu le-am trăit niciodată”. Vă spun ce fac eu: râd în fiecare zi! Apoi mă înconjor de oameni deschiși și veseli. E extrem de important lângă cine stăm, mai cu seamă în astfel de circumstanțe. Nu aș vrea să înțelegeți greșit: nu vorbesc aici despre inconștiență, nici de lipsă de responsabilitate! Însă, așa cum spunea Wyne Dyer, ”când te uiți altfel la lucruri, lucrurile se uită altfel la tine”. Și da, am și eu momente ”poetice”, în care nu mă simt comfortabil, în care poate sunt ”victimă” sau poate mi-e frică. Dar nu rămân în ele. Umorul este cel mai bun mecanism de supraviețuire. Dacă nu aveam umor, cred că demult aș fi schimbat rolul de terapeut cu cel de pacient… Apoi citesc, meditez, fac sport, mă relaxez, găsesc plăcere în lucrurile mici. “Enjoy the little things in life”, spun englezii. E cea mai bună rețetă. Și, nu în ultimul rând, sunt recunoscătoare. Am un jurnal în care îmi notez în fiecare zi motivele de recunoștință. Credeți-mă, mereu avem motive să fim recunoscători, indiferent de ce se întâmplă.

”Viața, așa cum o cunoșteam, nu va mai fi la fel”

– După ce această luptă va fi câștigată, vom ști de la sine să revenim la viața de dinainte de coronavirus? Sau, în fapt, această stare de urgență ne va schimba ireversibil?
– Cred că vrem – nu vrem, vom fi obligați să ne schimbăm. Și mai cred că viața, așa cum o cunoșteam, nu va mai fi la fel. A ne opune schimbării ne aduce doar suferință. Raiul este clipa prezentă, iadul e ceea ce am vrea să fie clipa prezenta. Nu situația în sine ne afectează, ci rezistența la ceea ce este, rezistența la cursul normal al evoluției. Așadar, dacă vom dori să mergem mai departe, va fi nevoie să schimbăm multe din obiceiurile vechi. Din capitolul ”înainte”. Îmi amintesc că în ultima perioadă, de vreo doi – trei ani, am trăit constant cu senzația că ceva e pe cale să se întâmple. Cumva ca un zumzăit interior, care urma să explodeze. E greu de explicat în cuvinte, e ceva ce simți. De ce? Pentru că era deja prea multă suferință, ură, invidie, răutate. Prea puțină iubire, înțelegere, toleranță, acceptare, compasiune. Asta nu putea merge la infinit. Lumea nouă va fi una a oamenilor (mai) buni. Mi se spune adesea că sunt idealistă. Poate că sunt… Însă cred că viitorul înseamnă să înlocuim competiția și comparația cu ajutorul și compasiunea. Până la urmă, a-i ajuta pe alții e singura fericire care durează. Asa cred eu, ”idealista”.

”Poate că e cel mai bun moment să (re)învățăm să trăim mai degrabă decât să existăm”

– Așadar crezi în vorba că ”în tot răul este și un bine”. Dar care ar putea fi acesta? Ne ajuți să-l zărim?
– Da, cred că mereu exista și bine, oricât ar fi de rău. Se spune că ne naștem cu creierul îndreptat spre negativ. Vedem cu ușurintă ce nu ne place, ce nu e bine, ce nu ne dorim… Pentru a vedea binele e nevoie de efort și de educația creierului. Sigur că la prima vedere și pe bună dreptate e foarte mult rău în ceea ce trăim astăzi. Dar, dincolo de tot acest rău, sunt și lucruri bune. De exemplu faptul că a scăzut poluarea. Avem un cer mai albastru ca de obicei și un soare mai strălucitor. Apele sunt mai limpezi, aerul mai respirabil. Citisem undeva că apa din canalele venețiene nu au mai fost de ani de zile atât de clare, astfel încât se pot vedea cu ușurintă peștii, că pe canale au apărut delfinii, că în Japonia pe străzi circulă tot felul de animale. Apoi, știm cu toții cât ne-am putut plânge de lipsa timpului, de faptul că iar e luni etc. Acum avem timp din belșug. Avem timp pentru noi în primul rând și timp pentru cei dragi. Și poate cel mai important beneficiu este faptul că am fost puși oarecum față în față cu propria impermanență. Uneori ne purtam ca și cum am avea o altă viață… la bancă. Prea mulți dintre noi am uitat să trăim, crezând că “avem timp”. Și poate că e cel mai bun moment să (re)învățăm să trăim mai degrabă decât să existăm. Să ajutăm în loc să ignorăm. Să admirăm în loc sa invidiem. Și, cel mai important, să iubim în loc să urâm…

Ramona-Ioana POP
Sursă foto: arhiva personală Ela Balaj

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.