Dragostea mea cu cioburi în plete
simt cum prin sticla rece
întreaga viață mă petrece
Privesc la singurul suport pentru lumânare din sticlă pe care-l am și cu ajutorul căruia luminez măruntaiele camerei mele răpite iar de întunecimea nopții. E verde. Promite viață. Dar numai când îl luminez pe interior. Deci, când îi dau sens. Altminteri, verdele ar fi degeaba verde și ar egala cu o semnificație simbolică iar recipientul în sine nu ar trece mai mult decât un obiect de decor. Sau nu.
Când sau? Când nu?
Nici n-ar fi fost nevoie să mă aplec asupra acestor gânduri găsite pe jos, prin propria-mi lume ce locuiește în Camera de Sus, căci aveam destule alte priorități mai mundane, să zic așa. Dar privind prin sticla rece… e drept, nu e ca la Proust, nu mă locuiesc revelațiile, ci mai degrabă obligațiile. Vivre oblige. Obligat trăiești pentru că nu e frumos să faci altceva. E musai să aduci ceva aici nu pentru a pleca cu nimic, ci pentru a ți se păstra un loc în autobuzul cu punct terminus spre Curata Promisiune. Și, inevitabil, ai datoria să cugeți atingând abstractismul acestei vieți din Marele Vis.
Unii îi spun filosofie, dar nu e o datorie, doar rimează.
Zâmbesc.
Să privim la paharul verde din sticlă. Îl pierdusem din vedere rătăcind înainte și înapoi pe treptele ce duc spre Camera de Sus. Arde. În spațiul din interioru-i o flacără își desenează vremelnica trăire pe un perete alb. Își dansează de trăitul timp în care în cameră se petrece o crimă nespecifică acestor vremuri. Sade cântă zidurilor de var o melodie soul acompaniată de un saxofon ce ucide tot ceea ce mai rămânea de trăit sau de privit. Is it a crime? Mai e o crimă să simți în aceste zile? Să vezi prin sticla verde? Să reduci la redundant tot ce nu-și mai poartă sensul pe sceptrul adevărului firesc? Să simți?
Să simți! Da, să simți. Să faci bine și să simți de câte ori privești prin sticla ta verde chit că înăuntru mai dansează o flacără ori ești locuit/ă de tumultul fără de glas al tăcerii universale. La școală nu o să te învețe nimeni cum să faci asta, iar ordinea socială nu e construită așa, însă doar privind și văzând cu adevărat Ceea Ce E vei putea să palpiți ceva ce seamănă cu o urmă de viață. Vezi? Se vede ceva? Cu toate că flacăra pare să se fi stins, memoria ei îți permite să vezi suficient. Și să bei. Acum poți să bei din paharul de sticlă. De ce nu? E un pahar, totuși, iar setea a venit natural după ce însuflețirea ce l-a conținut a lăsat loc doar căldurii ce ți-a încins „ceea ce ești”-ul. Bea din propriul pahar. Iar când ești gata, poți să le dai și altora să bea chiar dacă unii, alții sau toți vor refuza să bea după tine. Și-apoi, cine ar vrea să bea dintr-un pahar ars de o vâlvătaie ce-a dansat a viață?
Nimic nou până aici. Nu s-a comis nici măcar o crimă, o fărădelege, nimic fără voia Universului. Toate datele indică faptul că dansul s-a săvârșit, așadar să privim în jur. Mai e cineva în Camera de Sus? Memoria luminii din paharul de sticlă descrie fețele pe care Observatorul e pregătit să le vadă. Dar să privim în jur, totuși, iar de întâlnim pe cineva, să le spunem despre ce a însemnat un dans proiectat pe un perete de un ochi care visează în interiorul unei odăi ce poate ascunde orice.
Mihai COTEA
CITEȘTE ȘI:
Evocarea frunzelor tomnatice
