Mai demult, dar nu foarte demult, umblatul cu chiraleisa se întâmpla în zilele premergătoare Bobotezei. Iar umblatul cu chiraleisa era un eveniment deosebit în viața satului.
Pregătirea pentru chiraleisa
Pentru acest moment gospodarii se pregăteau temeinic, își curățau curțile, șura și toată gospodăria, iar gospodinele se îngrijeau de casă. Totul trebuia să fie impecabil, în toată sărăcia care-i stăpânea. În funcție de numărul de gospodării înscrise în catastifele bisericii, preotul își programa pe zile și ulițe gospodăriile în care va umbla cu chiraleisa (cuvântul vine din limba greacă, ”Kyrie elèison”, și înseamnă ”Doamne miluiește”).
De la chiraleisa lui Creangă, la cea din Maramureș
În stilul său de neasemuit, Ion Creangă ne povestește despre acest obicei: „Și, când veneau cele două ajunuri, câte treizeci-patruzeci de băieți fugeau înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta, și la Crăciun nechezam ca mânzii, iar la Bobotează strigam chiraleisa de clocotea satul.”
La mare depărtare de ”Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”, aproape de Valea Someșului, la confluența Țării Chioarului cu cea a Codrului, obiceiul se petrecea aidoma. Rostul lui era acela de purificare, de curățire a gospodăriilor de relele adunate peste an, dar și acela de invocare a rodirii câmpului și a dobitoacelor. Pentru asta, băieții cu vârste de la 4 la 12 ani se adunau la biserică dis de dimineață, dotați cu clopoței, droange și talăngi, care mai de care mai sunătoare, mai gălăgioase, ca spiritele rele aciuate pe lângă casele oamenilor să se sperie și fugă cât colo. După o scurtă slujbă în biserică, alaiul pornea pe ulițele satului, așa precum se rânduise de dinainte.
Un ritual aducător de speranță
Ajunși în fața unei gospodării, unul dintre copii intra în curte, strigând cât îl țineau bojocii: ”Primiți cu chiraleisa?” În graiul locului, întrebarea suna mai interesant… Desigur, fiecare gospodar aștepta cu nerăbdare și speranțe acest moment. Preotul era însoțit de făt și diac. Fătul (dascălul bisericii) purta găleata cu agheasmă și struțul de busuioc, iar diacul ducea crucea și o carte de rugăciuni. Așteptarea lor de către gazde era plină de speranțe că, odată stropită casa și gospodăria, duhurile rele vor pieri prin forța apei sfințite. Întregul ritual era un descântec menit să elibereze gospodăria din chingile celor necurate.
Pe masa din odaia bine măturată era așezat un colac mare și împletit, anume făcut pentru acest eveniment încă dinaintea Crăciunului. În jurul colacului gospodina așeza cu mare băgare de seamă brădăliță (vâsc) culeasă din vârful fagilor bătrâni. Lângă colac era pusă și o uăiagă (sticlă) de horincă, cam de o fele (jumătate de litru), dacă popa și ai lui vor binevoi să le închine de An Nou. Lângă masă era pusă coșarca cu mere și nuci pentru pruncii care însoțeau alaiul.
Odată primit acceptul, corul de copii făcea o larmă greu de imaginat. Strigau, țipau, agitau de zor arsenalul din dotare pentru a alunga relele, spiritele necurate din gospodărie. În casă începea sfințirea cu agheasmă (aghios = sfințire) locuinței. Se începea cu icoana Maicii Domnului. Din nicio casă nu lipsea o icoană învelită în ștergură și o candelă mică din care se zbătea să iasă un firicel de lumină cu miros de tămâie.
În acele vremuri, gospodarii nu prea aveau multe de sfințit.
Duhurile rele, speriate de larma clopoțeilor și a talăngilor
După ce ritual din interiorul casei se termina și preotul ieșea pe târnaț, corul de copii începea: ”Grâu, grâuț de primăvară, Și-n pod și-n cămară, Și-n tindă, ș-afară, Chilaleisa iară…”, după care urma o suită de acorduri produsă de clopoțeii din dotare. La plecare, așa, ca o urare, corul de copii rostea: ”Câți cărbuni în vatră, Atâța boi în poiată, Câți cucurijori, Atâța pețâtori, Câte pene pă găină, Atâța pețâtori să vină” și urma alt recital de alămuri. Măritatul fetelor era o problemă serioasă pentru că implica dijmuirea averii datorită zestrei ce trebuia făcută și dată la nuntă. Tare se mai bucurau aceia care aveau fete curtate de mai mulți feciori. Și aici era ca în economia de piață unde jocul cererii și ofertei stabilea prețul.
”Câte pene pă cocoș, Atâța copii frumoși…” și un nou zăngănit de clopoței, talăngi și droange. Pe acompaniamentul pruncilor, preotul se așeza în ușa grajdului și împrăștia agheasmă peste dobitoacele de-acolo. Se mai ducea în gura șurii și sfințea uneltele folosite la munca câmpului. Era o lume a superstițiilor dar nu întrecea limitele bunei cuviințe. Câtă vreme preotul avea treabă cu sfințirea gospodăriei întru alungarea duhurilor rele, copiii strigau de zor: ”Din șură și din târnaț, Ieșiț broaște și gândaci!” și zdrăngăneau care mai de care ustensilele aflate în dotare pentru a speria și alunga toate relele.
Bănuții adunați în ”perceie”, împărțiți frățește de colindători
Efortul depus era răsplătit de gazdă. Cu toții trebuiau omeniți cum se cuvine. Preotul primea bani, iar pruncii mere sau nuci. La gazdele mai găzdoaie, copiilor li se dădeau și ceva bănuți care se adunau de către șeful cetei de colindători într-o ”perceie” (un săculeț sau o cutie) pentru a fi împărțiți la urmă. Dacă suma adunată într-o zi era subțirică, preotul mai contribuia și el, așa încât să ajungă câte un pic la fiecare și să-i încurajeze să vină și a doua, și a treia zi. Pentru că umblatul cu chiraleisa ținea câte două sau trei zile.
Copiii participau direct la perpetuarea obiceiurilor, cu toate ritualurile care le însoțeau. Înainte de toate se bucurau că sunt împreună, că pot râde și se pot manifesta zdrăngănind din talăngi, droange și clopoței. Apoi mai și câștigau câte ceva. Tot ce se aduna în perceie și primeau de la preot se împărțea frățește.
Chiraleisa a fost un obicei frumos. În același timp era și un ritual menit să-i protejeze pe oameni și gospodăriile lor de spiritele necurate. Mai mult decât atât, chiraleisa era un ritual aducător de speranțe de belșug și rodire.
dr. Vasile BÎRLE
CITEȘTE ȘI:
O poveste de Plugușor, din Maramureșul de altădată
E vremea colindelor – ne spune Steaua de la Răsărit
Dacă toate zilele ar fi ca acelea în care casa copilăriei…
