N-am idee de ce, dar în ultima vreme simt nevoia să fac un exercițiu. Să mă transpun. Să mă gândesc la ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost așa. Nu bănuiesc niciun regret la mijloc, în schimb aș da vina pe aerul ”primăvăratic” din ultimele zile care, cel mai probabil, tentează anumite resorturi interne. 

Zilele trecute, plimbându-mă pe stradă, îmbătat de aerul încălzit de soarele firav al primăverii, am văzut câțiva tineri. Trei, mai exact. Tineri mai tineri decât mine :), de vârsta gimnaziului. Îmbrăcați frumos, la modă, povestind ceva, nu mai contează ce, despre școală. Și-atunci mi-a venit brusc întrebarea: cum ar fi fost să mă nasc undeva după 2010 sau puțin înainte? Și să cunosc lumea așa cum o cunosc ei?

Oare aș visa mai mult cu ochii deschiși? Nu neapărat, visător și naiv sunt de meserie, și-apoi chiar și generația anilor ’90 visa, cine nu visa pe-atunci?! Se anunțau timpuri noi, iar americanii nu mai trebuiau să vină, pentru că ajunseseră deja aici. Faima concertului din 1992 al lui Michael Jackson spunea totul despre asta, mai apoi pătrunderea produselor occidentale (îmi amintesc fascinația mea în fața triunghiurilor de brânză topită, pe care le mâncam cu multă plăcere, dar și cu grijă… să nu se termine 🙂 și cum niciodată nu erau bani destui pentru ciocolată și chips-uri), privatizarea fabricilor și uzinelor (unde s-a putut)… Până și noi, micuții, ne jucam Privatizare, varianta românească de Monopoly.

Oare aș acorda mai puțin timp învățăturii, mult prea tentat de toate orizonturile deschise de lumea virtuală prin intermediul internetului (consumat cu rația, pe ”vremea mea”)? Nu știu. Școala nu m-a captivat, preferam să evadez în lumea mea și să descopăr ceea ce e în ritmul meu. Poate de-asta am fost un elev mediocru până la liceu. La nivel școlar s-au făcut experimente pe mine așa cum se fac și pe ei. Și-apoi acești tineri sunt copiii generației mele, crescuți cu alte idei și-n alte condiții. Generația Z.

Poate mă gândesc la astea pentru că după 30 de ani începi să faci mici analize, că, deh, ai trăit o viață de om, nu? :))))) Cu bune, cu rele. Începi tot mai des să-ți lungești timpul amintirilor ce capătă cifre care-ți exprimau vârsta până nu demult: acum 15 ani, acum 20 de ani făceam asta și asta…
Turul amintirilor și transpunerilor s-a săvârșit ieri, când am văzut două micuțe, de școală primară, cred, pe-o stradă vecină cu a mea. Dansau energic, se mișcau ciudat de lasciv pentru vârsta lor în fața unui smartphone pe ritmul melodiei ăleia cu ”A mi me gustan los mayores”. Oare știau ce înseamnă versurile?, mă întrebam. Nu pot da un răspuns nici acum. Mă uitam la ele cu un zâmbet reținut. Ei hai, și eu dădeam ”show” cu prietenii în fața blocului și cântam te miri ce prostii de prin anii 2000.

Nu le judec, doar că la scurt timp după întâlnirea cu micuțele și încă pe fondul amintirilor pricinuite de cei trei tineri din zilele anterioare, mi-a apărut pe ecranul minții primul meu ghiozdan. Era turcoaz, micuț, cu brațe roșii. Îmi amintesc cum într-o zi m-a prins o ploaie urâtă și o parte din culoarea ghiozdanului a început să curgă. Îmi amintesc și mirosul lui. Totuși, chiar și cu vopseaua aia scursă, încă se vedea înscrisul de pe buzunarul mic – ”rock and roll”. Ce, eu știam ce e aia când eram mic? Doar că-mi plăcea, fără știu de ce. Cumva, după 30 și un pic de ani, pot spune că asta e una din cheile vieții. ”Be strong like a rock and keep on rollin’”. Așa să fie?

Mihai Cotea

Credit foto – Mihai Daniel Roșca

CITEȘTE ȘI:
”La capătul şoaptelor” (autor, Mihai Cotea) – o carte care iubește omul și se lasă iubită
”Letting go – Calea renunțării” – un ghid pentru cei ce au curajul (încă) unui început
”Plânsul lui Nietzsche”, o carte-monument despre… viața netrăită pentru eternitate

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.