O ”Poveste de Ispas” cu aromă de mentă ne spune azi muzeograf Ștefan Florian de la Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș. Cu obiceiuri de cândva și explicații de azi…

”Bunică, da di ce să pune mentă pă jos?”

”Când mă trezeam era mentă prin toată casa, în tindă, pe praguri, pe prispă. Rămâneam așa, cu ochii pe ele, pe firele de mentă așezate pe podele și urcam apoi pe lemnul ușii până deasupra ei unde erau frunze de paltin. Și la Icoane erau crengute de paltin și icoanele căpătau o altă dimensiune și o altă importanță și chipurile le priveam uitând de mine. Cred că mai erau raze de soare care cădeau între firele de mentă, pe podele, le urmăream de obicei că făceau forme prin casă și în raza lor se jucau firicele de praf. Nu-mi aduc aminte de vreo dimineață rece, nu putea fi rece, diminețile astea sunt pline de lumină! Mișcare nu era în casă sau nu o observam doar călătoream cu ochii printre firele de mentă, făceam trasee printre ele și… <<Cristos s-a înălțat!>>, rupea mama liniștea dacă nu era ruptă de pașii bunicii din tindă, care căuta ceva și se întreba: <<Oare după ce am vinit?>>” (…)

”Bunică, da di ce să pune mentă pă jos?”

”Api așe să pune, dragu mamii…”, spunea bunica. ”Eu cred că e o întrebuințare practică; poate menta alungă purecii, cine știe, așa cred, că are o întrebuințare practică și apoi a căpătat o formă ritualică. Dar înseamnă că nu e recentă practica dacă nu se mai păstrează în multe locuri și nu se știu totuși multe lucruri”, îmi răspunde la telefon arheolog Marius Ardelean – muzeograf la Muzeul de Istorie și Arheologie din Baia Mare. (…)

”Se pune mentă și paltin la uși, la porți, pe prag pentru că oriunde e o intrare există posibilitatea să intre și duhurile rele și se știe că sub prag stă… Michiduță. Se știe că pe prag nu se doarme la fel cum nu se doarme nici pe hotar și nu se face nicio tranzacție pe hotar pentru că e locul unde umblă duhurile rele iar orice tranzacție e sortită eșecului. Și se pune și la intrarea la animale, să fie protejate”, îmi explică Janeta Ciocan – etnolog.

Conf.univ. dr. Delia Suiogan, prodecan al Facultății de Litere din cadrul Universității Tehnice din Cluj Napoca Centrul Universitar Nord, îmi răspunde mesajului: ”Menta, izma, leușteanul, busuiocul se folosesc în anumite contexte ca plante cu valoare de apărare! De regulă în contexte ritualice, care marchează praguri de timp. În Oltenia este activ încă obiceiul și el este foarte vechi! Ispasul și Sângeorzul stau sub semnul ramurei verzi, se făceau mănunchiuri de plante aromatice, cum le zicem noi astăzi, și se loveau cu aceste mănunchiuri și oamenii, și animalele. Se puneau la perină și la icoane!”. (…)

Bunul prieten Florin Pop, om de cultură al Maramureșului, îmi scrie mie așa: ” Noi aşa ştim. Şi aşa credem. Când sufletul s-a desprins de trup are o vreme în care stă pe lângă lucrurile dragi. Cam 40 de zile. Cât de la Înviere până la Ispas. Trecerea e lungă şi dureroasă. Nici nu ştim bine dacă se rupe ceva din carnea lucrurilor, ori sufletul abia atunci învaţă să fie rupt de lumea asta. (…) Cele 40 de zile sunt coborâte în sufletul celor de aproape. Ca o scufundare, ca o moarte dincolo de moarte. Şi o învăţare. Şi o iniţiere în toate aceste taine. Şi-apoi când totul s-a cuprins de moarte şi destrămare, putreziciune şi uitare, mai avem cu greu puterea să trecem dincolo de miezul nopţii. Acestea sunt pragurile. Acestea sunt încercările. Şi nu putem trece peste ele fără de ajutor. Fără de Eroi. Fără de cărare. Fără de gândul de Înălţare. E dimineaţă în Ţara Chioarului şi miroase a mentă în fiecare casă. E pragul verii şi e pragul morţii. Ierburile se sting pe lemnul casei. Holda, livada, odorul se mută în casă, în odaia cea bună pentru câteva clipe. Rămâne doar prelunga lor amintire, ca o cale abia simţită. Adulmecată. Când miresmele bune se ridică dintre lucruri. Uşor, deasupra lumii…”

Și după vorbele lui Florin mă întorc cu câțiva ani în urmă, nu demult, într-o dimineată de Ispas în care printre fire de mentă bunica își ducea greu pașii: ”Cristos s-a înălțat!”. ”Adevărat că s-a înălțat”, mi-a răspuns bunica. ”Da, bunică, di ce să pune mentă pă jos?” Și cu credință, nu cu îndoială, fără urmă de tăgadă, spunându-mi un adevăr de mult știut: ”Așe să pune!”

Mie tot acest răspuns mi-a rămas cel mai drag…

📖 ”Povestea de Ispas” a muzeografului Ștefan Florian este disponibilă în varianta ei integrală aici.

Sursă informații și foto: Facebook / Muzeul Satului Baia Mare (credit foto: Ștefan Florian)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.