Diversitatea ne face unici, se spune. Cert este că tendința de aplatizare a culturilor tradiționale la nivel de popoare și etnii este alarmantă. Unii din cei care țin cu dinții de limba și tradițiile lor sunt bavarezii, în special cei care trăiesc la sud de orașul München. Cu cât te îndrepți mai mult spre Alpii Bavariei, cu atât dialectul și obiceiurile devin mai pregnante. Aici întâlnești țăranii munteni, oameni dintr-o bucată, harnici, care au gospodării și case mari. Costumele populare sunt de foarte mare importanță și sunt purtate cu mândrie de câte ori se ivește ocazia.
Când vorbim despre Oberbayern sau, pe românește, Bavaria Superioară, toată suceala începe atunci când îi analizăm denumirea. Deși se află, cât de mult se poate, în sudul Germaniei și apoi în sudul landului Bavaria, regiunea se numește Ober-Bayern, adică Bavaria de Sus, nu „de jos”, cum ar fi logic. Explicația pertinentă vine atunci când luăm în calcul că „partea de jos“ a „regiunii de sus“ (vă amintiți de teoria puștii a lui Nichita Stănescu) este zonă montană, adică are un relief mai ridicat.
Se poate la fel de bine ca acest „de sus“ să evoce mândria lor proverbială și, de ce nu, superioritatea, de multe ori deschis declarată, față de restul țării. În fapt, în sec. XIX, atunci când Germania a devenit un stat unitar, Bavaria de Sus ar fi preferat să se alăture landului Tirol din Austria, de care se simțea mai apropiat etnic. „Mia san mia” este deviza lor, ceea ce în germana curată se scrie „Wir sind wir”, adică „Noi suntem noi”. Da, străinul care ajunge aici, chiar dacă știe germană, va avea un șoc lingvistic. Inclusiv neamțul venit de prin alte părți ale țării va avea probleme de comunicare și adaptare.
În cultura locală circulă o glumă bazată pe binecunoscutul cârnaț alb bavarez (Weisswurst): a fost trasată o linie imaginară de demarcație între sudul Germaniei, cu precădere Bavaria, și nordul acesteia, linie denumită „Weisswurstäquator”, adică „Ecuatorul cârnațului alb”.
Pentru că am trăit ani buni între ei, am primit și eu acest botez cultural, ale cărui impresii le-am notat mai târziu așa cum apar ele scrise mai jos…
Oberbayern nu e tot Germania
Aviz amatorilor, deși Bavaria de Sus aparține administrativ de Germania, etnic și implicit lingvistic este o altă țară… sau un fel de stat în stat.
La prima ședință de la servici, pentru că se vorbea într-un puternic accent bavarez, am ridicat mâna ca la școală și am zis: „Nu vă supărați, eu cunosc germana, dar nu înțeleg nimic din ce spuneți!“
Toată sala a râs și de atunci șefii mei au mai îndulcit accentul, pentru ca noi să pricepem instrucțiunile și să ne desfășurăm activitatea în bune condiții, că doar era și în interesul lor.
Interesant este faptul că deja un mare procent din cei angajați erau străini veniți relativ recent în Germania, cu toate astea nu părea să conteze. Și nu cred că era vorba de rea-voință, ci de faptul că nu sunt obișnuiți să folosească germana litereră, văzută ca o limbă „domnească”, pe când ei se consideră oameni simpli și autentici. La fel ca acel bavarez get-beget pe care îl aveam client într-o zonă rurală și pe care l-am întrebat ceva într-o zi, în cea mai clară germană pe care o acumulasem din moși-strămoși (bunica săsoaică, mama și ea vorbitoare fluentă). E drept că nu era cel mai comunicativ om. Când îl salutam mormăia ceva scurt și se întorcea la treaba lui. La întrebarea mea a dat din cap că nu înțelege și eu am crezut că nu m-a auzit, așa că am repetat rar și răspicat, iar el, enervat că nu prinsesem sugestia, s-a răstit : „Dacă vrei să vorbim, învață bavareză!!“
Vedeți cât de departe merge povestea dialectului și cât de mult țin ei la păstrarea lui…
Dar nu doar accentul e subiect tabu. Folosirea unor expresii venite din nordul „necurat” nu este deloc bine-văzută. De exemplu „Tschüss“ este binecunoscutul și universalul salut nemțesc. Nu și în Oberbayern. Aici riști să fi linșat dacă-l folosești. Mi-a atras atenția un alt bavarez pursânge, pe când părăseam o cafenea și le salutam pe doamnele de la bar. S-a întors pe jumătate, ca în filmele western, și mi-a zis sumbru: „Aici nu salutăm cu <Tschüss> !“. Iar eu, care credeam că îl pun la punct, am aruncat: „Poi ce, nu suntem tot în Germania?!“. Știam că îl enervez și mai tare spunând asta, de altfel mi-a și răspuns cu un „Ja, ja…”, ceea ce la ei, sub formă mascată, reprezintă un fel de trimitere la origini.
Cu siguranță că dânsul cunoștea atâta geografie încât să știe că Bavaria era situată în Germania, dar nu asta era ideea. Cu timpul am învățat să respect acest specific și am învățat și bavareză… atât cât am putut să deslușesc.
Mai târziu, după ce am depășit acest impediment, am descoperit o Bavarie extrem de ofertantă, frumoasă și diversă. Tot ce-a trebuit să facem noi a fost să nu stăm în casă. (Va urma)
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI: D´ale bătrânilor…
