Îmi scrie într-una din zilele trecute Andrei Dinu: ”Nu știu cum să-ți spun, Ramona, dar aniversăm 23 de ani de la primul interviu”. Și uite așa alunecăm amândoi într-un tunel al timpului… Ne scuturăm, însă, repede de nostalgii ca de o ploaie nedorită și ne gândim că, dacă Alexandre Dumas a scris romanul ”După douăzeci de ani”, și noi am putea ”recidiva” și face un nou interviu împreună: să vedem ce s-a mai întâmplat între timp… Respectiv ce s-a mai întâmplat cu Andrei. Pentru că el stă în lumina reflectoarelor.
”Îmi treceau prin cap zeci de răspunsuri la întrebări pe care nu aveam vreo garanție că mi le vei pune”
– La primul nostru interviu, aveai 12 ani și tocmai câștigaseși un premiu I pentru actorie la un festival internațional. Ce îți mai aduci aminte din începuturile tale într-ale actoriei?
– Mie încă nu-mi vine să cred că au trecut 23 de ani de la primul nostru interviu. În schimb îmi amintesc cât de emoționat pășeam spre biroul redacției unde urma să dau interviul, cum îmi treceau prin cap zeci de răspunsuri la întrebări pe care nu aveam vreo garanție că mi le vei pune. Eram încă pe valul primului premiu internațional pe care îl luasem… Să știi că îmi aduc aminte foarte multe lucruri din acea perioadă: de repetițiile din sala festivă de la ”Eminescu”, de emoțiile pe care le-am avut când am jucat pentru prima oară pe scena Municipalului băimărean în martie 2001, de primele mele ieșiri în Occident, de festivalurile francofone, de colegii din trupă, de excursiile lungi cu microbuzul și avionul prin Europa, de spectacolele pe care le-am văzut, de limba franceză care mi se părea imposibil de învățat, dar de care m-am îndrăgostit treptat până în punctul în care am ajuns să o vorbesc fluent.
”Am ales teatrul pentru traseul dificil, accidentat, provocator, intens”
– Pornind la drum sub bagheta aproape magică a profesorului Nicolae Weisz, nu prea aveai cum să te desprinzi de pe orbita teatrală, chiar dacă atunci, la 12 ani, nu păreai convins că actor voiai să te faci atunci când vei crește mare…
– Era o joacă. O joacă foarte serioasă, provocatoare și, nu în ultimul rând, o experiență coordonată impecabil. Însă e foarte greu să știi la vârsta aia ce-ți dorești să faci. Gândurile mele erau cu totul în altă parte. Dar îmi plăcea că era o activitate unde puteam investi energie și creativitate. Pe urmă au venit anii de liceu care au trecut nesimțit de repede și m-am trezit în clasa a XII-a că eu tot teatru fac. Credeam (și subliniez cuvântul credeam) că singurele două domenii în care aș putea face treabă bună sunt limbile străine și teatrul. Am ales teatrul pentru traseul dificil, accidentat, provocator, intens. Dar și pentru satisfacția pe care o am când simt că-mi iese bine.
”Era o perioadă prolifică în istoria Municipalului”
– Și uite așa în 2010 erai licențiat în actorie la UBB. De ce ai optat pentru Municipalul băimărean când, umblă vorba, că e greu să fii profet în țara ta…
– Nici atunci nu se înghesuia nimeni pe absolvenții facultăților de teatru, iar perspectivele erau puține și cvasisumbre. Norocul meu a venit în iarna lui 2009, când m-a sunat directoarea de atunci a Teatrului Municipal, Marilena Frențiu, care m-a întrebat ce planuri am când termin facultatea. Și cum nu aveam vreun plan, am zis ok, revin în Baia Mare. Eu mi-am petrecut al doilea semestru din ultimul an de facultate știind că voi avea unde să lucrez, iar asta m-a scutit de toate emoțiile și incertitudinile cu care s-au confruntat colegii mei. Primisem în ”Galactoria” câteva oferte de pe la alte teatre, dar eu deja bătusem palma, mi-am dat cuvântul și era clar unde urma să-mi fac debutul. Era o perioadă prolifică în istoria Municipalului, marcată de multe producții interesante. Și m-am gândit că vreau să iau parte la așa ceva.

”În 15 ani de zile, am văzut și am trăit multe”
– Rolul pentru care erai premiat la 12 ani era cel al unui țăran care scrie poezie. De la acea partitură și până azi, este vreun rol care ți-a fost mai drag decât altul dintr-un motiv oarecare?
– Bineînțeles. N-o să mă auzi niciodată zicând că mi-au plăcut toate, că o parte din mine este în fiecare rol. Astea mereu mi-au sunat a cazuri clinice. Au fost roluri care mi-au displăcut din secunda unu a primei repetiții și până la ultima reprezentație. Alte roluri mi-au plăcut parțial, marcate probabil și de experiența fluctuantă avută în timpul repetițiilor. De altele m-am atașat, m-au prins, m-au provocat într-o anumită măsură. Dar niciodată nu am lăsat să se vadă nimic din experiențele avute în spatele cortinei, în perioada de laborator. M-am înarmat cu multă tehnică și răbdare, am încercat de fiecare dată să scot un rezultat bun din fiecare experiență avută, căci în 15 ani de zile, am văzut și am trăit multe. Am întâlnit ciubucari, am întâlnit catapultați din neolitic, tineri bătrâni, vedete de sezon toamnă-iarnă, dar și oameni serioși, realmente pasionați de ceea ce fac, sensibili, atenți, care nu se mulțumesc cu puțin și care într-un fel sau altul ajung să te provoace. Până la urmă totul este despre experiența și procesul creativ de care regizorul este responsabil. E important să nu-ți scape din mâini nimic.
”Am simțit că e momentul să deschid și alte uși”
– În 2017 finalizai un master în regie. Ce nu îți oferea actoria de ai simțit nevoia să mergi spre regie?
– Nu e vorba despre asta. Știu că de regulă se pansează frustrări cu ceva care ajunge la rândul său să fie obiectul altor frustrări. La mine nu a fost cazul. Când am dat la regie eram într-o perioadă în care jucam foarte mult, eram angrenat în diverse proiecte, aveam și o trupă de liceeni pe care o coordonam, lucram în radio. Dar din punct de vedere artistic am simțit că e momentul să deschid și alte uși, nu să mă mulțumesc în propriul metru pătrat. Nu știam exact cât de mult mă va îmbogăți acea experiență, dar am zis că o încerc. Iar această încercare mi-a fost răsplătită din plin prin întâlniri creative excelente cu Mihai Măniuțiu și Radu Nica, care mi-au fost profesori de regie în cei doi ani de master.
”Actoria dă dinamica și emoția, iar regia dă contextul și procesul”
– Se înțeleg actorul Andrei Dinu cu regizorul Andrei Dinu?
– Se înțeleg excelent. S-ar putea să fie cea mai bună colaborare pe care o am la ora actuală. E o relație perfect funcțională, în deplină armonie și cu multiple grade de completare. Poate că va suna cam mercantil, dar dacă ar fi să rezum această relație atunci aș zice că actoria dă dinamica și emoția, iar regia dă contextul și procesul. Nu are ce să nu funcționeze, nu se ceartă, n-au drame de familie, din contră, construiesc împreună.
– Cum te-ai caracteriza ca și actor? Dar ca și regizor?
– Ca actor miros foarte repede cum va fi proiectul, deja mi-am dezvoltat simțurile în acest sens și îmi dau seama când un proiect are potențial sau când e o pierdere de vreme. Nu e un talent deosebit pe care-l am, deși m-aș putea lăuda cu faptul că am o intuiție excelentă. Însă pentru mine lucrurile sunt clare ca lumina zilei, semnale primim încă de la prima repetiție. Sunt multe, trebuie doar să fii atent la ele și să le citești obiectiv. Ca regizor, lucrurile stau puțin diferit, acolo trebuie să fiu atent pe mai multe paliere, pornind de la producător și continuând cu dinamica trupelor cu care lucrez, relațiile de muncă, procesul de producție etc. Îmi este foarte clar de la început cu cine vreau să lucrez și cu cine nu, cu cine vreau să am de-a face timp de o lună și ceva la repetiții, cine e pe stilul meu și cine este total dezinteresat de proiect (afișat mai mult sau mai puțin ostentativ). De regulă se anunță ei că au altceva de făcut, iar asta îmi face treaba mult mai ușoară și mă scutește de texte/pretexte. Am învățat treptat să-mi aleg foarte atent colaboratorii, distribuțiile, oamenii din echipa de creație și de cele mai multe ori îmi dau seama la castinguri cu cine mă potrivesc și cu cine nu. Am întâlnit oameni foarte talentați cu care știam că n-o să să am chimie, că va fi super dificil să-i aduc în atmosfera pe care o vreau și atunci am zis pas. Mă feresc de chin pe cât posibil, nu de alta, dar vreau să-mi facă plăcere să mă duc la repetiții.

”A fost un debut excelent, trebuie să recunosc”
– În stagiunea 2017/2018 debutai regizoral cu spectacolul ”Edmond” la Municipalul băimărean. Ți-a adus două nominalizări, inclusiv una UNITER. Spune-ne despre ”Edmond”…
– ”Edmond” a fost un debut excelent, trebuie să recunosc. Am muncit foarte mult la el, l-am întors pe toate părțile, l-am tradus, l-am compus și desfăcut până când a ieșit o producție de care să fiu mulțumit. Practic a fost examenul meu de disertație și am avut noroc că l-am putut face la Teatrul Municipal. Am câștigat atunci o parte din publicul pe care îl văd și acum la spectacolele mele. L-am plimbat prin festivaluri, a luat premii, nominalizări. E un spectacol despre care încă mă mai întreabă lumea și eu mă gândesc mereu la cât de repede a trecut timpul.
– Premiile și nominalizările din palmaresul tău au venit pentru regie. Se bucură regizorul din tine? Nu suferă actorul?
– Nu suferă actorul, am și premii de interpretare la purtător. Nu-mi stă în fire să mă laud cu ele pentru simplul motiv că premiile astea marchează doar un moment bun într-un anumit context. Nimic nu garantează că următoarea experiență va fi la fel. E și foarte mult hazard la mijloc. Și-n acest hazard se întâmplă ca-n univers să se lege un moment X în care iei un premiu. Nu te poți agăța de acel moment pentru totdeauna, deși observ din ce în ce mai des o tendință în acest sens. Orice premiu luat marchează cu fiecare secundă care trece un trecut ce se tot îndepărtează de tine. Cred că e important să fim lucizi și să ne vedem în continuare de treabă.

”N-o să ajung vreodată să mă pierd în autocontemplare și autoadmirație”
– De fapt cât de importante sunt premiile în cariera unui artist? Câtă nevoie simți tu de acest soi de validare?
– Interesul meu pentru premii este în continuă scădere, trebuie să recunosc. N-aș vrea să sune a laudă, dar am fost constant premiat de-a lungul anilor, nici vorbă să duc lipsă de atenție din punctul ăsta de vedere. Și când n-am fost premiat, am fost nominalizat. Și când n-am fost nici măcar nominalizat, artiștii din echipa de creație au fost. Unii dintre ei au și luat premii. Pe mine au ajuns să mă bucure mai mult premiile pe care le iau oamenii din echipele cu care lucrez. Îmi dau seama că pentru unii dintre ei înseamnă foarte mult, mult mai mult decât pentru mine. Pe mine bucuria mă ține de la anunțarea câștigătorului și până ajung să pun capul pe pernă în noaptea aia. A doua zi sunt din nou cu laptopul pe balcon și continui să lucrez la următorul proiect. Nu știu dacă e pentru că nu-mi dau timp să mă bucur, dar în mod cert n-o să ajung vreodată să mă pierd în autocontemplare și autoadmirație.
”Realizăm producții artistice provocatoare, inedite ca experiență spectatorială”
– În 2021 ai devenit cofondator al companiei de acte performative ”Adepth Infusion”. Două producții, una jucată într-o hală. Cealaltă, la Colonia Pictorilor. Dincolo de preferința pentru spații neconvenționale, ce înseamnă ”Adepth Infusion”?
– Practic înseamnă cinci artiști cu background-uri culturale și profesionale diferite (regie, arhitectură, coregrafie, muzică, artă vizuală) care s-au unit sub cupola acestui proiect, o companie de arte performative sub egida căreia să realizăm producții artistice provocatoare, inedite ca experiență spectatorială și pe care să le înscriem într-un circuit cultural european mai larg unde să intrăm în contact cu diferite tipuri de publicuri. Nu este un teatru independent. Nu are un sediu și nu va avea niciodată. Nu producem spectacole doar într-un singur loc și pentru fiecare proiect căutăm alte orașe, alte spații, alți colaboratori. Singura formulă constantă suntem noi, cei cinci artiști care am pus bazele acestei companii de arte performative. Pentru mine a fost foarte important să-mi asigur dinamismul încă din setări. De pildă, în toamnă lucrez la un diptych care se va juca într-o parcare publică supraetajată și într-un cinematograf. Pe mine un sediu permanent m-ar limita, deși știu că suntem obișnuiți să investim în clădiri / spații și mai puțin în oameni, idei sau proiecte dinamice. Mai e cale lungă de parcurs. Până una alta, decalajul nostru față de vest este de vreo 20 de ani.
”Am crescut în cartier și pe acolo nu prea umblă nimeni în costum, cămașă și pantofi de lac”
– Începuturile sunt oarecum definitorii pentru un proiect. De ce a fost ”Ceilalți” spectacolul cu care ai optat să lansezi în atenția publicului ”Adepth Infusion”?
– Simplu: pentru că am crescut în cartier, pentru că rap-ul este primul gen muzical de care m-am îndrăgostit, pentru că încă mai am casete cu Nas, Ll Cool J, Rakim, NWA, pentru că hala industrială unde am montat performance-ul seamănă izbitor cu fosta centrală termică de la mine din cartier. N-am ce face, am crescut în cartier și pe acolo nu prea umblă nimeni în costum, cămașă și pantofi de lac. ”Ceilalți” este un poem epic în versuri rap, o simfonie a mediului urban și a oamenilor care populează acest mediu. Există, fără îndoială, o conexiune afectivă pe care o am cu acest gen de mediu, iar textul scris de incredibila Dorota Maslowska a retrezit în mine foarte multe amintiri. Este și o dedicație pentru băieții din cartierul meu din anii ’90, ale căror povești de viață, unele dintre ele foarte dure, au multă traumă și suferință. Nu toți au reușit să iasă cu bine din cartier, iar poveștile lor de viață mă fac să-mi dau seama că am fost un norocos.

”Ne-am jucat cu mitologia română, cu teme și motive, cu semne și simboluri”
– Cea mai recentă ”ispravă” regizorală este ”Nodu’Rar”. Povestește-ne despre acest spectacol.
– Chiar acum mă gândeam că dacă cineva vede aceste producții nu i-ar veni să creadă că sunt făcute de aceiași creatori. Într-un fel, recunosc, caut să compun experiențe foarte diferite. Aici ne-am jucat cu mitologia română, cu teme și motive, cu semne și simboluri. ”Nodu’Rar” este un performance de dans contemporan și video art care își are rădăcinile puternic ancorate în cultura maramureșeană, combină etape de documentare și cercetare în teren cu texte vechi din folclor, performeri de dans contemporan, o coloană sonoră originală și o intenție de a chestiona ce a fost și ce mai poate fi un mit.

”Într-o oarecare măsură sunt și eu un produs al Atelierului”
– De la spectator al Festivalului Atelier, la participant și premiant al acestuia. Ce înseamnă Atelier pentru tine?
– Atelierul a fost revelator pentru puștanul din mine. Până să mă lovesc de experiența primelor ediții, trăiam cu impresia că teatrul se face într-un singur fel, iar școala nu a făcut mare lucru să contrazică sau să conteste acest status quo. Am avut nevoie de multe experiențe să mă pot scutura de praful unor prejudecăți apriori. Am umblat pe la festivaluri naționale și internaționale, am intrat în contact cu alte medii, alte contexte culturale, am întâlnit artiști din culturi diferite și am văzut spectacole dintre cele mai diverse. Într-o oarecare măsură sunt și eu un produs al Atelierului, al experiențelor spectatoriale pe care le-am trăit de-a lungul diferitelor ediții de festival, al artiștilor pe care i-am descoperit acolo, iar faptul că după niște ani am ajuns să fiu premiat, recunosc, îmi oferă o satisfacție incredibilă. Cred cu tărie că Atelierul merită întreaga atenție a comunității și întregul sprijin al autorităților până și pentru simplul motiv că este un festival de nișă într-un ocean de festivaluri cu de toate.

”Să nu fii o cantină culturală deschisă pe-nserat”
– În ce direcție simți că ar trebui să meargă teatrul pentru a rămâne atractiv pentru generațiile de azi și pentru lumea tehnologizată în care vrem, nu vrem ne învârtim?
– Aici discuția e foarte lungă și complexă, e mult cenușiu la mijloc și prea puțin alb și negru, mai ales când ne referim la gusturile spectatorilor, la ce se cere, ce se oferă și se poate extrapola înspre politici culturale locale și naționale. Dacă ar fi să mă iau după datele prezentate de Institutul Național de Cercetare și Formare Culturală, lumea nu prea mai frecventează evenimente culturale. Pandemia a lovit din plin sectorul cultural care oricum de ani de zile e cenușăreasa fiecărei guvernări și, după caz, a autorităților locale sau județene. După miezul nopții revin anemia, singurătatea, efortul organizațiilor culturale de a menține cât de cât un puls, efortul și sacrificiile făcute de niște artiști sau manageri culturali de a ține în viață spații culturale, curatori real preocupați de oferta culturală pe care o servesc diferitelor categorii de spectatori etc. Dar nu cred că avem timp să vorbim despre asta, suntem prea preocupați de poze, check-in-uri, xoxo, insta, filtre și video. Nu știu, pe undeva cred că ratăm esența într-o fracțiune de bliț și ne golim de orice tip de conținut cu care putea să ne umple experiența spectatorială.
Tendința /preferința pentru comedii de orice fel este evidentă. Dacă se și cântă, e excelent, pentru că upgrade-ul e musicalul. Și pentru spectacole vedetă / spectacole cu vedete. Neapărat a se face diferența. Alea care au succes de dinainte să înceapă repetițiile. Care au și prețurile la bilete de te iau frisoanele. La care te îmbraci frumos și te duci să fii văzut, să te tragi în chip și să filmezi secvențe chiar dacă anunțul de la intrare spune contrariul. Dar să ne înțelegem, nu e vorba doar despre wanna be high-class-ul cultural care citește arta-n supă, ci și despre producții mediocre, care prin strategii de marketing mai mult sau mai puțin agresive, stabilesc a priori succesul și experiența garantată. Se erijează în repere și începi să te simți prost dacă nu vibrezi, dacă nu-ți place. E atât de mult ridicol și ieftin colorat pe metru pătrat încât gusturile se diluează până la nonsens.
Cred că multora din breaslă le lipsește un anumit tip de responsabilitate artistică în relație cu publicul, mai exact, să nu servești orice, oricum, oriunde, oricând, oricui. Mai pe scurt și direct, să nu fii o cantină culturală deschisă pe-nserat. Responsabilitatea aceasta nu are legătură cu libertatea pe care ți-o iei ca artist, nici cu poftele producătorilor, dar nici cu poftele spectatorilor. Mi se pare megaironic faptul că, în ciuda sărăciei evidente din mediul cultural, tot mai multe instituții publice fabrică la foc automat producții pe bandă rulantă, ale căror relevanță și necesitate nu prea se mai înghesuie nimeni să o justifice. Totul se rezumă la cantitate și la cuantificarea calității. Cred că ar trebui să fim mai atenți la ce producem, pentru cine producem, de ce producem. Altfel o să avem fabrici culturale care produc piese pe care nu prea mai vrea nimeni să le cumpere. Și n-o să știm în ce moment ne-am pierdut relevanța. În caz că nu cumva ne-am pierdut-o deja.
Teatrul nu poate concura cu tehnologia, dar nici nu cred că ar trebui să-i întoarcă spatele și să evite să se reinventeze. E plină țara de teatru de cofetărie, de șezători de vorba lungă sărăcia omului. Eu când aud cum se încăpățânează unii să caute adevărul mai ceva ca la scavenger hunt, prefer să bag două fise în aparat și să dau play la producția următoare. Cred că am dat un răspuns mult prea lung și habar n-am cine ar avea răbdare să parcurgă tot. Hai să zicem că ăsta e un rezumat à la liceu de filologie.

”Nu-mi fac planuri să mă retrag la țară”
– Ca să fie un interviu rotund, mă întorc la dialogul nostru inițial, de când aveai 12 ani. Ce simți că mai ai în comun cu micul actor de atunci? Ce ai pierdut, ce ai câștigat, ce ai păstrat?
– Ce mișto întrebare! Am câștigat foarte multă experiență, am lucrat foarte mult și, poate cel mai important, am lucrat exact ce am vrut și cu cine am vrut, când am vrut. Am câștigat mai multă libertate, am prins curajul de a ieși din norme, de a risca, de a încerca multiple tehnici de creație. Cu siguranță mi-am pierdut din răbdare (și mă tem că nu o voi mai recupera) și nici candoarea puștiului de atunci nu cred că o mai am. Însă am păstrat curiozitatea și pasiunea, fără îndoială. Câtă vreme le mai am pe astea, nu-mi fac planuri să mă retrag la țară.
Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Andrei Dinu

ANDREI DINU – Spicuiri din CV
STUDII
2015-2017: Master Regie, Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, profesori coordonatori: Mihai Măniuțiu, Radu Nica
2007-2010: Licență Actorie Teatru, Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, profesori coordonatori: Sinkó Ferenc, Filip Odangiu
SPECTACOLE REGIZATE
2023/2024 – NODU’RAR, performance de dans contemporan și video art – Teatrul ”Regina Maria” Oradea
2023/2024 – CEILALȚI / INNI LUDZIE, de Dorota Maslowska – Teatrul ”Regina Maria” Oradea
2023/2024 – CRUZIME ȘI TANDREȚE, de Martin Crimp –
Teatrul ”Regina Maria” Oradea
2022/2023 – POMONA, de Alistair McDowall – Teatrul de Nord Satu Mare
2020/2021 – DEKAROOM. CYCLES OF LONELINESS, creație colectivă – Teatrul Municipal Baia Mare
2018/2019 – MR. SCHRÖDINGER, scenariu bazat pe texte de Edgar Allan Poe – Teatrul Municipal Baia Mare
2017/2018 – PLEX, scenariu bazat pe texte de Eric Bogosian – Teatrul Municipal Baia Mare
2017/2018 – EDMOND, scenariu bazat pe textul lui David Mamet – Teatrul Municipal Baia Mare
PREMII ȘI NOMINALIZĂRI
2021 – Premiul pentru experiment artistic și originalitate estetică, acordat pentru regia spectacolului DEKAROOM, creație colectivă, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Atelier, ediția a XXVII-a, Baia Mare
2019 – Premiul pentru cea mai bună regie acordat pentru spectacolul MR. SCHRÖDINGER, scenariu bazat pe texte de Edgar Allan Poe, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Atelier, ediția a XXVI-a, Baia Mare
2018 – Nominalizare la categoria Debut pentru regia spectacolului EDMOND, scenariu bazat pe textul lui David Mamet în cadrul GALEI PREMIILOR UNITER, ediția a XXVI-a, Alba Iulia
2017 – Nominalizare la categoria cea mai bună regie pentru spectacolul EDMOND, scenariu bazat pe textul lui David Mamet în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Atelier, ediția a XXIV-a, Baia Mare
ACTIVITATE TEATRALĂ
2019 – Teatrul Municipal Baia Mare – ”ImproJoker”, spectacol de improvizație, realizator & trainer: Mihaela Sîrbu
2017 – Teatrul Municipal Baia Mare – ”Dragă doamnă profesoară”, de Ludmila Razumovskaia, regia Andrei Măjeri, rolul: Volodea
2017 – Teatrul Municipal Baia Mare – ”PLEX”, dupa ̆idei și texte de Eric Bogosian, roluri: actor, homeless, Ionuț, rocker, credincios, rapper
2016 – Teatrul Municipal Baia Mare – ”Țiganiada”, scenariu de Radu Macrinici, după romanul lui Ion Budai-Deleanu, regia Sorin Militaru, rolul: Ghiolban
2016 – Teatrul Municipal Baia Mare – ”Columbinus”, de Stephen Karam și P.J. Papparelli, regia Horia Suru, rolul: Dylan
2015 – Teatrul Municipal Baia Mare – ”Casa de pe graniță”, adaptare dupa textul lui Slawomir Mrozek, regia Marcel Țop, rolul: emisarul german
2015 – Teatrul Independent Artscape Baia Mare – ”Closer”, de Patrick Marber, regia Gelu Badea, rolul: Dan
2014 – Teatrul Municipal Baia Mare – ”Cerere în căsătorie”, de A. P. Cehov, regia Florin Covalciuc, rolul: Ivan Vasilievici Lomov
2013 – Teatrul Municipal Baia Mare – ”Noul locatar”, de Eugène Ionesco, regia Mihaela Panainte, rolul: al doilea hamal
2013 – Teatrul Municipal Baia Mare – ”Femeia mării”, de Henrik Ibsen, regia Kincses Elemer, rolul: Lyngstrand
2012 – Teatrul Municipal Baia Mare – ”O scrisoare pierdută”, de Ion Luca Caragiale, regia Cătălin Chirilă, rolul: cetățeanul turmentat
2011 – Teatrul Municipal Baia Mare – ”Butoiul cu praf și pulbere”, adaptare în grai maramureșean de Marcel Țop după Dejan Dukovski, regia Marcel Țop, rolurile: Sile, De Niro, Vasilică, Brașoveanul
Post Scriptum. În cadrul Festivalului ATELIER, ”Nodu’Rar” se joacă în 13 iunie, de la ora 18.00, la Colonia Pictorilor. Iar ”Ceilalți” în 14 iunie, de la ora 20.00, în Hala NEXT.