S-a apucat de artă, dar a trebuit să se reorienteze. S-a îndreptat spre inginerie, dar a fost necesar foarte curând să se reinventeze. A încercat mai multe scenarii profesionale pentru ca apoi să găsească un domeniu în care împletește dragostea pentru artă cu studiile inginerești: creează lucrări sculpturale metalice. Iar prin linii simple și puține încearcă să transmită mesaje complexe. Adept al minimalismului, băimăreanul Stelian Blagoslov admite că această opțiune artistică este o provocare și un risc totodată. Își dorește să ajungă să poată trăi din creațiile sale pe care nu le visează amplasate neapărat în locuri cosmopolite din lume, ci acolo unde este cunoscut. O poveste despre cum, în mâinile potrivite, metalul poate deveni… sentimental.
”Nu știu dacă ai atâta timp încât să-ți povestesc chestia cu reinventatul”
– Pasionat de artă în forme diferite (desen, caricatură, fotografie, tatuaj, metaloplastie), care a fost de fapt prima dragoste și cum ai descoperit-o?
– Dintotdeauna mi-a plăcut să desenez. În gimnaziu, profesorii de grafică, sculptură și pictură au avut grijă să ne insufle celor de la artă pasiunea pentru creație. Vârsta pubertății și a adolescenței cred că este definitorie pentru tot ceea ce va urma, de aceea este important să ai niște dascăli adevărați care să știe să îți arate ”cărarea” pe care ar trebui să o iei. Iar eu am avut așa ceva.
– Ai studiat în gimnaziu la Școala de Arte, dar ai continuat cu matematică-fizică la actualul Colegiu ”Lucaciu”. Ești inginer metalurg licențiat, dar ai un master în arte vizuale. De câte ori a trebuit să te reinventezi?
– De câte ori?! Nu știu dacă ai atâta timp încât să-ți povestesc chestia cu reinventatul… În anul în care eu trebuia să intru în clasa a IX-a, s-a desființat Liceul de Artă din Baia Mare pentru o perioadă de trei ani. Opțiune rămasă? Matematică – fizică. Așa că am mers la actualul Colegiu Național „Vasile Lucaciu”. Variantă pentru mai departe? Inginerie. Zis și făcut. Singurul bai a fost că am terminat Ingineria în Cluj-Napoca în 1989. Nasol. Pentru că după 1990 industria din România a început încet să dispară. Așa că am apucat să profesez cinci ani, după care gata. Ce-i de făcut, m-am întrebat din nou. Vânzări, șoferie, barman, asigurări de viață, director de club, caricatură de presă, vânzări auto, tatuaje, confecții metalice și cred că au mai fost câteva chestii pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Cam acesta este pe scurt inventarul poveștii cu reinventatul…
”Creativitatea mea se manifestă mereu mai întâi cu creionul pe hârtie”
– În tot acest amalgam, ce a fost pe primul loc: rigoarea inginerului sau fluiditatea creației?
– Cu întrebarea asta m-ai pus un pic în încurcătură pentru că este greu să îți răspund. Arta pentru mine a fost deopotrivă pasiune și refugiu. Nu știu dacă e bine ca ingineria și creația să se întrepătrundă, dar la mine sunt prezente mereu amândouă. Lucările mele de multe ori cred că poartă amprenta gândirii inginerești: liniile sunt clare, ferme, iar materialul folosit (oțelul) sigur are legături cu specializarea mea de inginer. Fluiditatea și formele se ”nasc” în majoritatea cazurilor pe hârtie, iar cu creionul întotdeauna este mai ușor. Creativitatea mea se manifestă mereu mai întâi cu creionul pe hârtie…
”Și uite așa mi-a încolțit ideea de a face lucrări sculpturale metalice personalizate”
– La 19 ani lucrai într-un combinat și descopereai metalul.
– Oare ești sigură că vrei să auzi povești de la turnătoria Combinatului de Utilaj Greu (C.U.G.) din Cluj? Iadul pe pământ! Închipuie-ți că, student fiind la Politehnică – seral, lucram ca oțelar pe o platformă de elaborare fontă și oțel. N-am termen de comparație cu vreo meserie actuală… A fost un fel de film în care metalul topit, amestecurile de formare din diverse rășini și nisipuri, fumul, gazele, făceau toate parte din decor, iar eu eram personajul principal al vieții mele. Nu știu dacă puteam găsi vreo muncă mai grea, poate doar cea de miner în abataj. Lecții învățate? Multe. Meserie, conduită, grijă față de propria persoană și dorința de a face orice pentru a-mi ușura existența… Dar, pe de altă parte, aceasta a fost perioada în care m-am împrietenit cu metalul.
– Și te-ai împrietenit bine, dat fiind că circa 15 ani ulterior ai făcut din metal lucrări pentru construcții: garduri, porți, scări etc.
– Cât am făcut confecții metalice am trecut de la metalul fluid la cel solid, laminat sau sudat în profile. Altceva. Alte provocări. Cunoștințele inginerești dobândite în facultate chiar mi-au fost de ajutor în această nouă etapă a vieții mele. În acea perioadă am constatat și că majoritatea clienților doreau ceva personalizat, care să se potrivească cu arhitectura caselor și, în același timp, dacă se poate, să reflecte personalitatea și, de ce nu, statutul social al proprietarului. Și uite așa mi-a încolțit ideea de a face lucrări sculpturale metalice personalizate. O nouă provocare, o altă reinventare.
”Liniile și formele nu trebuie să fie complicate, însă trebuie să fie sugestive la maxim”
– Când ai început să te dedici predominant acestui domeniu?
– 2015 a fost anul în care am ”virat” către decorațiunile din metal. Am început mai timid, dar, pe măsura trecerii timpului, am realizat că pot face lucrări din ce în ce mai voluminoase și mai complexe. Provocarea cea mai mare pentru mine este să încerc ca, prin minimalism, să transmit cât mai mult. Liniile și formele nu trebuie să fie complicate, însă trebuie să fie sugestive la maxim. Îmi doresc să exprim stări. Majoritatea personajelor mele sunt fără expresie facială, așa că pe fața lor nu se poate citi nimic. Nici bucurie, nici tristețe. Nici dragoste, nici indiferență. Nimic! Așadar am la dispoziție doar linii și forme pentru a defini o stare. Dificil, dar nu imposibil. Și, desigur, încercarea moarte n-are. Așa că eu tot încerc. Doar publicul iubitor de artă poate decide dacă ceea ce fac se ridică la un nivel acceptabil de decență artistică.
– Ce te inspiră?
– Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru inspirație. Nu știu ce să îți răspund altceva. Nu știu ce anume mă inspiră: oamenii și trăirile lor, viața de zi cu zi, orice poate deveni, până la urmă, sursă de inspirație. Câtă vreme am un creion și o hârtie și schițez ceva repede, deja sunt șanse mari să fac o lucrare. Dacă nu am creion și hârtie, ideea pleacă așa cum a venit. După schiță urmează alegerea bucăților de metal care ar trebui să se potrivească. De multe ori nu se potrivesc și atunci intervin cele două scule indispensabile: flexul și aparatul de sudură. Evident nu au cum să lipsească din ”ecuație” ciocanul, menghina, nicovala și alte scule de fierărie. Restul e… distracție!
De la ”un soi de grafică din metal” pentru perete, la lucrări de 150 de kilograme
– Care au fost primele creații decorative din metal și spre ce au evoluat?
– Primele lucrări pe care le-am făcut au fost unele de perete, un soi de grafică din metal. Am marea bucurie ca prima mea lucrare metalică cu scop decorativ să fie expusă la Restaurantul Conquecento din Baia Mare. Dar am trecut destul de repede de la reprezentările bidimensionale la cele trimdimensionale. Iar când am văzut că lucrările metalice sculpturale pot dezvălui forme care sugerează anumite stări și trăiri am înțeles că asta trebuie să studiez și să aprofundez. Marea provocare, așa cum ți-am zis deja, e ca prin cele mai simple linii să pot transmite cele mai complexe mesaje. Minimalismul este extrem de riscant, dar, în același timp, este și provocator. Iar dacă materialul cu care lucrezi este oțelul, poți foarte ușor ”s-o dai de gard”.
– Povestea cu expozițiile când a început?
– Cred că în 2016 am participat la prima expoziție de grup a Asociației Artiștilor Plastici ”Alexandru Șainelic”. A fost prima mea interacțiune cu publicul. Eu ieșeam pe piață cu ceva nou, făcut în stil propriu. Și nu aveam de unde să știu care va fi reacția participanților la vernisaj. Am auzit atunci un cuvânt legat de ce expuneam eu, cuvânt care m-a ajutat să merg mai departe: ”Interesant”. Așadar lucrările mele erau catalogate ca ”interesante”. Poate mulți din decență sau bună creștere nu au vrut să mă supere și au spus asta pentru a-mi da o motivație să merg mai departe. Și mai departe am mers… În 2018 am avut ocazia să expun într-o galerie din Marbella (Spania) și să văd mai multe feluri de a face și a privi arta. Spaniolii iubesc arta, iar în Peninsula Iberică lucrările din metal sunt prezente aproape peste tot. Vezi tu, mie nu îmi sunt expozițiile foarte la îndemână, din cauză că greutatea pieselor mele variază între 10 și 150 de kilograme. Și nu sunt, prin urmare, prea ușor de manipulat și transportat. Dar mi-am prezentat creațiile în diverse locuri care nu au fost neapărat galerii de artă: restaurante, magazine de haine, locuri de agrement. Cel mai recent vernisaj, în care am prezentat 27 de lucrări, a fost în showroomul Skoda din Baia Mare. Am nevoie în general de spații destul de generoase și ca suprafață, și ca lumină pentru a putea pune în valoare creațiile mele.
”Eu interes am, mai aștept marea oportunitate”
– Peste 100 de lucrări vândute în țară și peste hotare. Ești unul dintre acei privilegiați artiști care trăiesc din creațiile lor?
– Ehehei, aș vreau eu! Cred că sunt puțini privilegiați care să poată trăi din arta lor. Și din păcate nu fac parte dintre ei. În viața de zi cu zi sunt consilier de vânzări pentru un brand auto, iar după orele de serviciu fac lucrări din metal sau pictez. Ca să poți trăi din artă de cele mai multe ori ai nevoie de ajutorul unui comerciant de artă cu conexiuni, iar Baia Mare, deși este un centru artistic cu tradiție, nu abundă în comercianți de artă. Ca și în orice alt domeniu, și în artă, pe lângă talent, multă muncă și perseverență, mai ai de cele mai multe ori nevoie și de un strop de noroc. Eu am o definiție mai personală a norocului… Din punctul meu de vedere norocul este punctul de intersecție al interesului cu oportunitatea. Pentru că degeaba ai interes dacă nu ai oportunitatea. Și iarăși dacă ai oportunitatea, dar nu ai interesul, tot nu se întâmplă nimic. Așadar dacă interesul se întâlnește cu oportunitatea, atunci putem vorbi despre noroc. Ciudat sau nu, asta cred eu. Ca să concluzionez: eu interes am, mai aștept marea oportunitate. Sper să nu fiu acuzat de oportunism…
”Viața mea nu ar mai fi fost atât de «colorată»”
– Dacă Școala de Artă nu se desființa pe când trebuia să ajungi la liceu… Dacă inginerii metalurgi nu deveneau inutili la un moment dat… Te joci uneori și îți imaginezi cum ar fi fost dacă?
– Asta iar e o întrebare grea. Normal că de-a lungul timpului m-am jucat cu diferite scenarii referitor la ce ar fi putut fi. Mi-ar fi plăcut să pot face artă și cu siguranță dacă nu s-ar fi desființat exact atunci Liceul de Artă atunci pe drumul acesta aș fi mers mai departe. Nu știu cum ar fi fost din punct de vedere profesional, dar sufletește acest parcurs s-ar fi mulat perfect pe aspirațiile mele. Mi-ar fi plăcut și ingineria, dar de unde să ghicesc eu că politicienii de după ’90 vor distruge din temelii industria românească?! Dacă aș fi trăit din inginerie, probabil că nu ar fi trebuit să mă reinventez de atâtea ori și posibil că viața mea nu ar mai fi fost atât de ”colorată”. Știi cum e: fuse, fuse și se duse…
– Și dacă tot ne jucăm: unde ți-ai dori să fie amplasată o lucrare de artă urbană creată de tine? Dacă geografiile ar fi imaginare și totul posibil.
– Poate te aștepți să spun Paris sau Londra. Nu. Eu îmi doresc lucrări expuse în locuri unde oamenii mă cunosc, unde le pot vedea și copiii mei sau, de ce nu, chiar și nepoții mei. În Baia Sprie, lângă Biserica Catolică, am o lucrare amplasată în părculeț. Iar pentru mine acesta este un lucru extraordinar. Anul viitor aș dori să mai fac o lucrare tot pentru parcul din Baia Sprie și sper ca propunerea mea să fie acceptată. Poate pe viitor voi avea ocazia să realizez o lucrare și pentru Baia Mare. Oricum sunt deja multe locuri private în oraș unde sunt expuse lucrări create de mine.
Ramona-Ioana Pop
Foto (c) arhiva personală Stelian Blagoslov